Suflete pereche

Capitolul 2

(Sau toți avem suflete pereche)

După ore, cum a prezis Weasley, profesoara McGonagall „ne solicită prezența" în biroul ei, odată al lui Dumbledore.

               Pansy și cu mine intrăm după Astropufi. Încăperea e cumva întunecată – cu toate că măcar zece lumânări plutesc în jurul nostru – și mobilată antic, cu o bibliotecă vastă pe peretele din spate și diverse obiecte, vrăjite sau nu, umplând rafturi și suporturi pretutindeni. Profesoara McGonagall stă în spatele biroului, decorat cu trei cărți stivuite în stânga, un glob din sticlă în colțul opus și o bucată veche de pergament în fața ei. Încheietura ei strălucește neagră când gesticulează spre locurile din cameră: cinci scaune în fața biroului și o canapea neagră în dreapta.

               – Cred că știți cu toții de ce v-am chemat aici, spune ea după ce stăm toți jos. Pansy și cu mine am ales canapeaua și lângă ea stă unul dintre Prefecții Astropufilor, Hannah Abbott.

               – Aveți vreo idee despre cine a făcut-o, doamnă profesoară? întreabă ea.

               – Nu încă, dar pot să vă spun cu siguranță că acestea nu sunt periculoase. Vă rog să vă amintiți să le spuneți elevilor voștri asta. Oftează. Dar trebuie să întreb, Domnule Malfoy și Domnișoară Parkinson, ce au mai făcut Viperinii?

               – Asta nu e drept, replică Pansy. Nu suntem vinovați! Unde e acea „egalitate între case" pe care am acceptat-o toți luna trecută?

               – Mai mult de cinci elevi au venit până acum la mine ca să îmi ceară să mă asigur că nu a fost un Viperin. Și a fost doar o întrebare, Domnișoară Parkinson.

               – Viperinii n-au făcut nimic, adaug eu. Responsabilul poate fi din orice casă. Poate e un elev de primul an jucându-se cu poțiunile.

               – Voi tindeți să încălcați regulile, intervine Potter. Îi arunc o privire glacială, la care primesc același răspuns.

               – Și tu la fel, Harry, răspunde prietena lui, Granger. Asta nu dovedește nimic.

               Nu ne apără – n-ar face-o. Ea doar vede lucrurile cum sunt de fapt, din perspectivă: oricine ar fi putut face asta, ceea ce înseamnă că nu ne-ar acuza fără dovezi niciodată.

               – Doamnă profesoară? Ashley Tomms, un Prefect Ochi-de-șoim, își ridică mâna. Justin și cu mine am făcut niște cercetări azi și credem că știm despre ce sunt brățările astea. Restul din noi se uită la ei, așteptând explicații. Sincer, nu mă surprinde că Ochii-de-șoim au fost mai deștepți decât noi din nou și au luat problema în propriile mâini.

               – După ce am luat mostre din brățărie noastre și ale celorlalți studenți și le-am comparat cu anumite poțiuni și vrăji, am ajuns la concluzia că ele sunt legături, spune ea.

               – Pe scurt, cineva a făcut o vrajă pentru suflete pereche și ăsta e modul în care funcționează, explică Justin.

               – O vrajă pentru suflete pereche? intervine Pansy. Așa ceva nu există.

               – Cineva ar fi putut s-o inventeze, răspunde Ashley. Știu că pare greu de crezut, dar sunt multe posibilități ca o poțiune să fi fost creată cu scopul de a accentua legăturile romantice între oameni. Cu ingredientele corecte și atât de multe poțiuni ale iubirii, nu cred că e foarte greu pentru cineva să-și dea seama de amestecul corect pentru o poțiune a sufletelor pereche.

                Și, ca de obicei, ea vorbește ca un fel de om de știință Încuiat. Nu cred că elevii mai mici ar înțelege ce tocmai a spus Ashley.

                Nimeni nu-i răspunde; toți ne gândim la explicațiile pe care le-au dat – pare chiar foarte probabil, de fapt. O fată de vreo paisprezece ani poate să fi făcut o astfel de poțiune ca să vadă dacă băiatul de care îi place o place înapoi.

                Ne uităm la profesoara McGonagall, care îș privește brățara neagră ca noaptea cumva melancolică. Culorile se potrivesc între ele, dar înseamnă ceva? Și dacă da, atunci ce înseamnă negru?

                – Până la investigații mai amănunțite, vom merge pe această presupunere. Dar nu știu dacă ar trebui să le spuneți elevilor.

               Ar fi haos. Toată școala umblând frenetică să-ți găsească sufletul pereche; profesorii încercând să-și dea seama dacă al lor e în școală, în Lumea Vrăjitorească sau cea Încuiată; primii ani find atât de entuziasmați și noi, cei mai mari, abia dându-ne interesul – nu e ceva ce aș vrea să văd.

               – Le vom spune că nu sunt periculoase, sugerează Granger, apoi se întoarce spre Ashley. Nu sunt periculoase, nu?

               – Din câte știm noi, sunt inofensive, răspunde ea. Dar vom continua cu studiul. Dacă ne-ați lăsa să facem niște poțiuni, doamnă profesoară, am–

               – Nu, răspunde profesoara McGonagall. Nu mai avem destule ingrediente decât pentru orele de Poțiuni, nimic mai mult.

               O mare parte a fost distrusă în război. O altă parte a fost donată spitalului Sf. Mungo, în mai mare nevoie decât noi de anumite ingrediente. Și o alta anumitor departamente ale Ministerului, care, am auzit, au amenințat să ne închidă școala sau s-o suspende pe doamna directoare în caz contrar.

               Tonul ei a făcut clar faptul că orice ar spune Ashley, n-ar avea voie să facă poțiuni în afara orei – nu că asta i-ar opri pe ea și pe Justin oricum.

               Doamna profesoară oftează:

               – Vă puteți întoarce la elevii voștri. Și asigurați-vă că le spuneți că nu sunt în pericol.

               Încuviințăm și plecăm.

În Camera de Zi, toată lumea ne-a așteptat; cel puțin douăzeci de Viperini sunt pe canapele, fotolii sau podea. Când intrăm, auzim o fată întrebând:

               – Ce a spus doamna profesoară McGonagall?

               O ignor.

               – Vreau aici doar responsabilii pentru elevi, spun eu. Acum!

               Cea mai bună parte în a fi șeful: oamenii te ascultă fără să-ți pună la îndoială ordinele.
Câțiva elevi se ridică și pleacă la etaj. Noi, Viperinii, am numit câțiva studenți responsabili pentru fiecare an – așa, e mai ușor pentru Prefecți să țină pasul cu tot ce se întâmplă în casa lor. De fapt, Ochii-de-șoim au găsit soluția asta înaintea noastră, dar ideea este că funcționează.

               – Deci? întreabă un băiat. El trebuie să fie Sub-Prefectul din anul cinci.

               – Profesoara McGonagall ne-a spus că astea nu sunt periculoase, anunță Pansy. Deci vă rog, calmați-vă naibii odată.

               Faptul că a folosit „vă rog" și „naibii" în aceeași propoziție nu mă surprinde deloc. Așa a vorbit Pansy din 1993, anul al treilea. Dar acasă, din câte am înțeles, e mult mai civilizată, ca orice alt sânge-pur.

               – Nimeni n-o să explodeze, continuă ea. Dar nu știm când vor dispărea sau care este scopul lor.

               – Poate sunt blestemate, sugerează o fată.

               – Nu sunt, răspund eu. Nu mai speculați modul în care o să muriți.

               Fata ridică din umeri.

               – Asta e ce cred Cercetașii, spune ea. E destul de amuzant să-i vezi panicându-se după ce ești de acord cu ei.

               Câțiva elevi râd. Da, nimic nu s-a schimbat – încă râdem gândindu-ne la posibilele morți ale altor persoane, exact ca niște Devoratori. Dar nu suntem, jur, doar ne gândim la Cercetași panicându-se: e amuzant.