Dragostea întotdeauna învinge

Ochi Albastri - 2

***

El este încă o dată acolo, în ziua următoare. Şi ziua după aceea. Dar nu este vineri, însă; el mi-a spus joi când ne-am întâlnit că orarul lui de vineri este atât de încărcat, este o nebunie totală. Şi, desigur, el nu este niciodată liber după şase seara. Eu am un sentiment că el are o viaţă mult mai distractivă decât mine. El iese întotdeauna cu prietenii săi în oraş.

Dar nu pare să îi pese că eu îi monopolizez un pic din timpul lui, aproape în fiecare zi. Nu este mult – în zilele de luni când orarele noastre se ciocneau oribil, noi aveam timp doar pentru un salut rapid – dar este destul. Eu chiar mă întreb de ce el pare dispus să îşi piardă timpul discutând cu cineva pe care el îl consideră ca fiind un urmăritor, dar nu am adus niciodată vorba despre acest punct.

Nu voiam să ştiu dacă el avea propriul său experiment social cu mine ca targetul principal.

La a treia noastră întâlnire, eu realizez că nu ne-am introdus formal. În acest punct, îmi dau seama că ar fi cu adevărat ciudat dacă am face toată acea rutină de a ne prezenta şi a da mâna, aşa că am lăsat-o baltă. Mi-a spus numele lui în ziua în care ne-am întâlnit, dar sunt atât de obişnuită să îi spun „Ochi Albaştri" că nu am depus efort pentru a-i reţine numele adevărat.

Ei bine... nu Shakespeare a fost cel care a spus: „Ce este în un nume?".

Şi oricum, nu sunt foarte sigură că Ochi Albaştri îşi aduce aminte de numele meu. El continuă să îmi spună „Urmăritoarea".

Pe de o parte, este mişto faptul că el are o poreclă pentru mine. Pe de partea cealaltă... hai să spun că nu sunt foarte entuziasmată să mi se reamintească constant de micul meu episod de urmărire de fiecare dată când vorbesc cu el. Dar desigur, el nu o să mă lase niciodată să uit.

Două săptămâni după ce am început să vorbim unul cu celălalt, eu intru într-o cafenea care este în apropierea facultăţilor noastre, doar să fiu întâmpinată cu:

- Ai urmărit pe altcineva azi?

El îmi zâmbeşte, în timp ce mă aşez la masa sa. Asta a devenit un fel de glumă între noi.

Îmi ridic sprânceana ca răspuns la replica sa.

- Desigur! Era tipul ăsta cu părul mov, apoi un alt tip cu un Mercedes roşu şi un altul care avea cei mai superbi pantofi pe care i-am văzut vreodată. Eşti tare norocos că am reuşit să îmi fac timp pentru tine.

El se preface rănit.

- Deci eu sunt doar o altă programare pentru tine?

- Şşşt! şoptesc, mărindu-mi ochii şi uitându-mă în toate părţile, de parcă verific să nu existe spioni. Tu nu trebuie să ştii, şoptesc, înclinându-mă spre el.

El râde cu poftă.

- Eşti nebună.

O jumătate de oră mai târziu şi după o ciocolată caldă, sunt un pic hiperactivă din cauza zahărului. Faptul că mă uit în ochii lui de 30 de minute, nu are nimic d-aface. Jur.

- Nu ştiu de ce întotdeauna oamenii spun că Spaniolii sunt cei mai buni dansatori de salsa. Eu nu pot să dansez salsa. De fapt, nu pot să dansez absolut deloc! afirm, uitându-mă în albastrul ochilor lui.

Doamne, culoarea ochilor lui este atât de hipnotizantă.

Şi eu tot găsesc scuze să mă holbesc la aceştia.