ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

Esther

Mă rostogolesc brusc dintre așternuturi și cad pe podea într-o căzătură surdă. Îmi trag cearșaful de pe față, aproape rupându-l. Clipesc des. Mă prind de marginea patului și mă propulsez în câteva clipite în două picioare. Am atras un mic spectacol. Treean mă privește curios împreună cu alți gardieni din apropiere.

--Ești bine?

Îşi înclină capul. Își încrețește fruntea. Sprâncenele le strange aproape unindu-se.

--Da.

M? uit în jur. Trei paturi goale. Cum am ajuns eu în patul meu?

--Unde e Cayden?

Treean ridică din umeri. Lupii gardieni devin brusc tăcuți, tensiunea apasă camera în câteva secunde.

--Esther Oria?

Mă întorc spre o voce pițigăiată de undeva din lateralul meu. O slujnică, după șorțul și cămașa pătată, stătea pe scările ce se spiralau în camera. Mă privea clipind des.

--Da?

Dă din cap, înghite în sec, aproape în ușurare.

--Stăpânul Carbon dorește să vă vadă.Are ceva să vă spună.

--Imediat.

Voiam un moment cu lupii.

--Acum.

Stresează cuvântul aproape urcându-se pe vârfuri. Îmi flexez umerii amorțiți.

--Bine. După tine.

Îi spun urmând-o pe scări. Orice știau ceilați aveam să aflu la un moment dat. În Haită lucrurile nu stau ascunse pe vecie. Numai să nu fie prea târziu. Dacă era ceva destul de grav, m-ar fi trezit din somn. Trebuia să am încredere în ei.

Servitoarea își ținu brațele la mijloc și spatele drept tot drumul. Mă simțea în spatele ei și mă voia cât mai repede ieșită din zona ei de comfort.

Nu o văzusem nici pe Laura și nici pe Palero. Unde erau toți trei? Au plecat undeva împreună sau separat? Cât de îngrijorată ar trebui să fiu că nu m-au anunțat? Ar trebui să fiu îngrijorată?

Carbon își savura ceașca de ceai ținând un ziar rupt parțial de strânsoarea ghearelor lui. Era așezat pe partea dreaptă, pe unul dintre scaunulele de la mijlocul mesei prelungi. Sper că de data asta conversația dintre noi să meargă mult mai bine.

--De ce m-ai chemat?

Servitoarea își aplecă capul trăgându-mi scaunul. Aproape că-și ceru scuze în numele meu.

--Maniere, dragă Esther.

Spune Carbon sorbind cu privirea pe ziar.

--Sau le-ai pierdut de îndată ce ai ieșit din casa unchiului tău?

O spune de parcă aș putea uita vreodată că e unchiul meu. Cum aș putea să uit? Doar mi-o amintește tot la a doua propoziție pe care o scoate pe gură.

--De ce m-ai chemat?

Dă din cap dezamăgit. Nu-mi pasă. E mai pretențios decât o mușcată, iar alea trebuiau udate și puse la umbră și îngrijite ca lumea. Mă punea mama. Uram mușcățile atunci. Acum sunt preferatele mele.

Trage aer adânc în piept. Ia o ultimă gură din ceai. Lasă ziarul jos. Își împreunează mâinile pe masă.

--Am găsit un tratament pentru Esmil.

--Da? Atunci de ce stăm și vorbim aici despre asta și nu începi să i-l aplici?

Se reașează pe scaun. Oh, nu.

--Simptomele pe care le arată necesită un tratament destul de comun prin orașul nostru. Poți să-ți imaginezi de ce?

Nu, dar pot să-mi imaginez ce voi face dacă nu va trece odată la subiect.

--E un tratament ce se aplică frecvent În Py.

--Aha.

Își strange podul nasului cu două gheare, închizând ochii pentru un moment. Liniștea dinaintea furtunii.

--Esmil e cel mai posibil să fie un kalu.

Woaw. Woaw. Ce?

--Esmil e om.

Carbon se uită la mine. Clipesc. Așteaptă să mai adaug ceva. Liniște.

Își reglează gâtul.

--Are simptomele unui kalu ce s-a dezvoltat târziu, pentru care intervin complicații în organism cum se apropie de prima transformare.

Capul îmi era o pesteră. Numai ecouri de voci îmi bombăneau în pereți.

--Parcă kalu sunt născuți cu ...ah.. trăsăturile respective.

Fac un semn în aer, evident arătând în direcția lui Carbon, în special al aripilor, ghearelor sale și a nasului si gurii proeminente.

--Nu toți. Mai sunt cazuri. Tot mai dese de astfel de kalu.

Aha. Bun. Bun. Bun.

--Si ce te oprește să-I dai tratamentul?

Zâmbește. De fapt, chicotește pe sub barbă. Îi sclipesc ochii. Am ajuns la punctul sensibil.

--Boala de care suferă e rară.

--Parcă spuneai că sunt din ce în ce mai multe caz-

--Dar asta nu înseamnă că numărul a crescut cu semnificativ. Doar ca în loc de doi, acum sunt sase kalu înregistrați cu dezvoltare întârziată.

Bun, problema se întețeste o pot simți în felul în care aproape că se urcă pe masă Carbon ca să-mi strănute cuvintele în față. Vrea să descopăr eu de una singură. Mă tratează ca pe un copil. Spre ghinionul lui am crescut.

--De ce e rar?

Se dă în spate, lăsându-se pe spătarul scaunului.

--Nu sunt sigur dacă într-adevăr suferă de întârzieri. Poate, poate nu. Nu ar fi înțelept să iau riscuri cu viața lui, nu?

Aproape că râde. Haide, zâmbește, îmi va face așa o mare plăcere să îi șterg rânjetul ăla de pe față.

--De ce ai nevoie?

--Bună întrebare, draga mea.

În sfârșit.

--Am nevoie de  laboratorul meu de la Palat.

Cred că-și bate joc de mine.

--Trebuie să-i fac câteva teste pe care nu le pot face aici. Am nevoie de echipa mea de la palat.

Oh!!!

Îmi las capul între palme. Știam regulile. Pentru o internare în Spital, trebuia să fim recunoscuți ca vizitatori oficiali ai Py-ului, altfel nu putem beneficia de echipamentele lor. O vizită la palat devenea din ce în ce mai inevitabilă.

Va trebui să ne prezentăm, oficial, în fața curții regale.

--Cât timp are la dispoziție?

Vizita aia s-ar putea dovedi mortal. Iar eu sunt ultima persoană penru care ar trebui să-mi fac griji. Iar eu am făcut chiar multe rele pe la curtea kalu.

--Boala e destul de avansată. Cu cât mai repede ajunge la spital cu atât mai bine.

Îmi ridic capul dintre palme. Mă uit spre tavan, capul lăsat căzut pe spătarul scaunului.

Carbon simte nevoia să umple golul de liniște, probabil, pentru că continuă:

--Nu am leacurile necesare aici, ca să-l pot trata cum se cuvine. Nici măcar nu pot să știu cu certitudine dacă e om sau kalu în devenire.

Îmi îndrept privirea spre el.

--Vom începe pregătirile pentru mersul la Curte.