Între abis şi paradis

14. Înainte

Când nu îţi pasă 3 săptămâni trec uşor. Dar când ştii că trebuie să te căsătoreşti la 16 ani jumate simţi cum lumea începe să îţi fugă de sub picioare. Marie nu era aici ca să îi spună cuvinte liniştitoare, tatăl ei nu era aici ca s-o ducă la altar. Nici măcar nu ştia cine era omul care îi dăduse viaţă. Nu avea să ajungă niciodată să se înţeleagă cu Richard şi bunicul o va urî când va afla adevărul. 

Era ultima seară în care se putea considera un om liber. Lanţul greu al căsătoriei, avea să îi atârne în jurul gâtului 5 ani de acum înainte. Oare Richard acceptase asta doar pentru că voia... să profite de ea? Chiar se întreba cât de proşti pot fi oamenii încât să creadă în căsătoria asta falsă a lor. Înghiţi în sec plimbându-şi degetele pe croiala fină a rochiei.

O ura! Îi ura fineţea, îi ura simplitatea, îi ura miciile detalii brodate. Ura totul la ea. Nu era perfectă şi nici măcar pe jumătate aşa cum şi-ar fi dorit ea. Era frumoasă, dar nu. O. Voia. Gândul că va trebui s-o poarte ii repugna. Apoi şi-a îndreptat privirea spre perechea de sandale argintii care stăteau cuminţi pe cutia înfăşurată în satin din care scosese mai devreme rochia. Şi pe ei îi ura, chiar dacă erau sclipitori.

Un ciocănit discret în uşă o facuse să tresară.

- Da? Dar fusese nevoită să repete întrebarea fiindcă nu se auzise decât în capul ei.

- Mă bucur că eşti singură, a spus bunicul strecurându-se după uşă.

- Intră te rog, a spus ea zâmbind la vederea feţei senine a omului.

- Oh, văd că cineva e foarte încântat de evenimentul de mâine. A ridicat sprâncenele indicând spre cutia cu rochia şi pantofii aruncaţi prin cameră.

- Da... eu, nu am putut rezista tentaţiei. A spus ea menţinând un zâmbet fals.

- Am un mic cadou pentru tine. A scos de la spate o cutie lată şi subţire de culoare crem, învelită într-un material fin.

Colierul.

Ochii ei s-au mărit de uimire la vederea colierului încrustat cu pietricelele strălucitoare. Era destul de subţire, dar tot diametrul lui era încărcat, pe trei rânduri amestecate, cu diamante.

- Hai, nu fii timidă. Pune mâna pe el!

- Eu... Nu a primit timp să refuze pentru că bunicul i-a pus în braţe cutia care acum i se părea enormă.

- Cum ţi se pare?

- Este... foarte frumos, dar ce ar trebui să fac cu el? A întrebat ea înălţându-şi ochii spre barbatul cărunt.

- Să îl porţi. Vreau să îmi faci favoarea şi onoarea de a purta acest colier la nunta ta de mâine.

- Dar eu...

- Când m-am căsătorit cu Edith, eram atât de sărac încât nu-mi permiteam nici să îmi lipesc talpa la papuci, i-a tăiat-o el. Dar i-am promis că voi ajunge cineva într-o zi şi îi voi cumpăra câte diamante vrea.  Pe ăsta... i l-am cumpărat primul. Cu câteva săptămâni înainte să... o pierd.

Primul şi ultimul.

- Înseamnă foarte mult pentru mine, aşa că vrei să îi faci o ultimă bucurie unui moş ramolit care nu o mai duce mult şi să porţi colierul nevestei lui?

Ugh, şantaj emoţional.

- Desigur, da. Voi face asta. A dat din cap afirmativ şi a zâmbit cu adevărat de data asta.

Bunicul n-a mai zis nimic şi a luat-o doar într-o îmbrăţişare strânsă, cu ochii umeziţi de lacrimi. Se alinau reciproc, iar Anastasia a dat drumul unui val de lacrimi fără să se mai gâdească la consecinţe.