Între abis şi paradis

13. Casă dulce casă

- Ce crezi că are bunicul de gând?

- Nu sunt sigur, dar la cum îl cunosc va fi ceva măreţ.

- Ar trebui să mă tem? A spus ea trăgându-şi rochia uşoară peste cap şi dându-şi pantalonii de pijama jos.

- Nu, a spus el râzând.

- Ajută-mă cu asta, a spus ea arătându-i fermoarul rochiei portocalii. În timp ce el îi ridica fermoarul ea se sprijinea de el cu o mână încercând să îşi încalţe sandalele albe. Rochia era fină si vaporoasă şi dădea impresia că e îmbrăcată în foc.

- Ţi-ai luat concediu pe bune?

- Eu sunt şeful Anastasia, nimeni nu îmi spune când să merg la serviciu. O fac doar pentru că vreau. Iar banca are nevoie de puţin ajutor din partea mea. Bine, la început era bunicul, dar lui nu îi mai pasă, se distrează şi cam atât.

- Dar, am înţeles că ai fost plecat atâta timp, cum s-au descurcat fără tine?

Richard parcă trăia să poarte bluze gri si jeansi negrii. Îşi legase rapid şireturile pantofilor sport şi şi-a tras pe el o haină albastru închis.

- Ar trebui sa îţi mai iei ceva pe tine, e destul de răcoare afară.

Oh, ura când făcea asta. Nu vorbea deloc despre el şi schimba subiectul cât ai zice peşte. Nu şi de data asta domnule. Nu avea de gând să renunţe.

- Şi cum rămâne cu banca?

- Troye are grijă de ea mai bine ca oricine. Nu trebuie să te preocupi pentru asta. Să mergem, bunicul ne aşteaptă de mult. A expirat zgomotos abandonând orice încercare de a purta o discuţie cu el.

Ray îi aşptepta cu uşa BMW-ului X6 deschisă, iar bunicul era înăuntru.

- Intraţi, intraţi.

Era bucuroasă că bunicul se afla în faţă, iar ei erau singuri în spate şi nu trebuiau să stea înghesuiţi.

- Doamnele întâi. A urcat stânjenită fluturându-şi rochia portocalie.

Drumul a fost mai lung decât se aştepta. Au mers mai bine de două ore jumătate cu maşina, dar Richard a fost suficient de drăguţ încât să îi ofere telefonul lui ca să îşi mai alunge plictiseala.

- Unde suntem? A întrebat ea surprinsă văzând construcţiile enorme.

- Philadelphia.

- Oh! Au.

- Ce s-a întâmplat? A întrebat Richard înclestându-şi mâna cu a ei.

- Mă doare gura de la uimire, a spus ea chicotind.

Richard i-a răspuns cu un zâmbet.

- Ia să vedem. Poate ar trebui schimbat plasturele.

- OK.

S-a căutat prin buzunare şi a scos un şir de plasturi. A luat unul şi l-a desfăcut cu dibăcie.

- Asta o să doară puţin. A smuls plasturele rapid, în acelasi timp obţinând şi un ţipăt asurzitor din partea ei.

- Sper ca sunteţi cuminţi acolo, a spus bunicul amuzat fără să se întoarcă.

- Fir-ar să fie! A spus ea cu vocea ascuţită.

- Îmi pare rău.

A pus celalalt plasture peste buza ei superioară.

- Acum e mai bine. A pus un sărut delicat peste plasturele nou şi s-a retras.