Suflete pereche

Epilog

Apăs soneria și aștept, cu inima bătându-mi cu putere în piept. În stânga mea, Harry mă ține de mână, atingerile lui fiind încurajări nerostite. Ar fi trebuit oare să iau decizia asta într-o dimineață oarecare în Marea Sală?

– O să fie bine, spune Harry, strângându-mă ușor de mână.

– Crezi?

Vocea îmi e slabă.

– Nu cred, știu. Dacă părinții tăi te dezmoștenesc după aceea, oricum nu te meritau în familia lor. O pauză scurtă, în care îmi plec privirea, așteptând ca mama să răspundă. Nu multă lume te merită, de fapt.

Mă uit la el cu un amestec de curiozitate și admirație, așteptându-l să continue, dar Harry nu dă vreun semn că ar vrea s-o facă.

– Cum adică?

– Mai ții minte ce ți-am zis anul ăsta, drept provocare? Când eram beat?

– Deci recunoști că erai beat!

– Eram suficient de treaz cât să-mi pot aminti că m-am culcat cu tine, replică el. Aveam nevoie doar de un imbold ca să-ți pot spune toate lucrurile alea... Și imboldul a fost Whisky-Foc.

– Așa, ce e cu lucrurile alea?

– Au fost adevărate, fiecare.

– Știam. Harry, unde vrei să ajungi cu asta?

– Vreau să spun, alea sunt motivele pentru care nu multe persoane te merită. Ești... o persoană specială, unică. Nici măcar eu nu te merit.

Asta mă face să râd, dar Harry pare serios.

– Ce vrei să spui? întreb eu. De când crezi că nu ești suficient de bun pentru mine? Roata s-a întors, huh?

– Nu cred că sunt, răspunde el și pare sincer. Dar încerc să fiu. Tu mă faci să fiu o persoană mai bună.

Nu pot. E prea mult. Nu-mi mai pasă că putem fi văzuți și nu-mi pasă că suntem în fața conacului familiei mele; mă aplec să-l sărut pe Harry. Pare momentul potrivit.

Păcat că atunci se decide mama mea să vadă cine e la ușă.

– Draco?

Vocea ei mă face să mă retrag imediat, încercând să nu roșesc.

– Mamă! o salut eu. Bună. Uh... E tata acasă? Aș vrea să vorbesc cu voi.

Mama aruncă o privire spre mâna mea într-a lui Harry, dar nu spune nimic.

– Da, intră. Intrați, se corectează ea, apoi se uită la Harry și încuviințează. Domnule Potter.

El îi răspunde la fel.

– Doamnă Malfoy.

Mama se întoarce spre mine, evitând să se uite la iubitul meu. „Iubitul meu"... sună bine, m-aș putea obișnui.

– Sper că e despre asta, spune ea, apoi îl privește rapid pe Harry. Nu într-un mod ofensator.

Apoi pleacă să-l aducă pe tata, în timp ce noi luăm loc pe canapea. Nu cred că am mai văzut-o atât de agitată până acum; oare a știut demult că nu sunt hetero? A avut niște bănuile care i s-au confirmat când ne-a văzut pe mine și pe Harry? Și dacă da... de ce nu a spus nimic?

După încă un minut, ambii mei părinți se întorc; noi doi ne ridicăm în picioare, îl salutăm pe tata, apoi luăm toți loc, părinții mei încercând să nu se uite prea insistent la Harry. Eu, pe de altă parte, n-am fost mai agitat în toată viața mea și încă mi-e frică de ce se va întâmpla mai departe.

– Draco, ai menționat că vrei să ne spui ceva? încearcă mama.

Inspir adânc, încercând să mă liniștesc destul cât să pot vorbi; Harry observă și mă ia discret de mână.

– Da, răspund eu, apoi îmi trec palma dreaptă peste blugi, uscând-o. Mamă, tată, îmi pare rău dacă nu o să mă acceptați după asta, dar... Iar inspir adânc. Acum e acum: momentul de care mi-a fost frică și pe care l-am așteptat de când am realizat cât îmi place de Harry. Mă întâlnesc cu Harry.

Mama se lasă mai în spate pe scaunul ei, cu privirea fixată în podea.

– Păi, Draco, spune ea uitându-se la mine, mereu am știut că ceva legat de tine nu era la locul– Vreau să spun, normal...? Obișnuit. Îmi pare rău, dar e o schimbare bruscă de părere.

– Legat de mine sau...?

– Nu! Nu, Merlin. Ești același. Același Draco pe care l-am crescut și pe care îl iubim. Nu-i așa, Lucius?

Se uită la tata, care a luat vestea în tăcere, cu ochii în podea. Când își aude numele, se uită la mama, la mine și apoi la Harry, ca să se întoarcă spre mama și să încuviințeze.

– Da, așa este. Se uită la mine. Aș... fi sperat să îți alegi o fată, dar dacă asta este ceea ce vrei... Noi te susținem. O privește pe mama. Ar trebui să...?

– Da, da, cred că da.

Tata se întoarce spre noi, mai exact spre Harry, care își retrage ușor mâna dintr-a mea.

– Domnule Potter. Harry, de acum, presupun, se corectează el. Văd o schimbare pe fața lui, deci și în vocea lui – acum e mai serios. Dacă îmi rănești fiul – emoțional, psihic, fizic, sau în orice alt mod –, vei suferi consecințele. Din partea mea, a soției mele și a prietenilor lui Draco, care sunt sigur că i-ar sări în ajutor.

Harry își drege glasul și eu aproape că râd. Părinții mei m-au acceptat repede – știam sigur că sunt homofobi, dar e bine că și-au schimbat părerea – și acum îi dau iubitului meu „discuția". Probabil ar merge și invers, dar familia Weasley încă nu știe; niciunul în afară de Ron și probabil Ginny.

– Da, domnule Malfoy. Am înțeles. Și nu am sau voi avea de gând să-l rănesc în vreun fel pe Draco.

Schițează un zâmbet subtil, încercând să se abțină; știu la ce se gândește. Sexul doare la început, dar e bine. E plăcut. E singurul tip de durere pe care vreau să-l simt când vine vorba de Harry.

De fapt, doar de la el vreau asta. Totul. Știu că el e sufletul meu pereche și lumina, care e una singura acum și va continua să strălucească, mă aprobă și susține, exact ca părinții mei.

Poate că prietenii mei au avut dreptate într-un final. Totul e bine.