ESTHER & CAYDEN (Completă) - Slăbiciunea Mea Ești Tu #1

Esther

Trei băieți se joacă în grădină. Unul cu o creangă, altul cu o frunză, ultimul cu un inel. Se văd de la depărtare. Mijesc ochii și își încruntă sprâncenele. În unison se întorc cu spatele.

Îi privesc, iar ceva mă face să cred că pot simți asta.

—-Cine sunt ei?

Carbon își înclină capul permițându-I servitorului accesul la gâtul lui uns cu cioturi de pene fidel ciupilite. Fularul alb îi făceau colții să pară și mai lungi.

—Noile jucării ale lui Sok.

Băiatul cu inelul trecut printre palme își ridică capul. Ochii ni se întâlnesc. Lupoaica mârâie.

Mă depărtez de la marginea balconului, râcoarea împungându-mi sângele.

Carbon intrase. Îl urmez.

—Când vei știi ceva de Esmil?

—Nu el ar trebui sa fie prioritatea voastră.

Să i-o spună asta el, Lemonei.

—Atunci despre ață? Ai ceva măcar vag folositor sau îmi pierd timpul cu tine?

—Pierzi timpul? Care timp? Cel pe care l-ai putea petrece cu prințișorul lup?

De data asta, când îi spune numele, nu pare să I se surpe maxilarul.

—Nu jucăm jocul ăsta.

—Ce convenabil, atunci. Pot să îti ofer imunitate, să îți dau un loc unde să dormi și de mâncare, dar atunci când e rândul tău să dai înapoi te codești.

—Nu ți-am cerut vreodată ceva.

—Nici nu a trebuit. Suntem familie. Împărțim totul.

Nu. Nu împart nimic cu nimeni. Nu mai de unde să dau atât din mine. Încă puțin și nu voi avea nimic rămas pentru mine.

—Acum suntem familie? Dar unde ai fost ultimii ani?

Probabil țip. Servitorul sărise pe călcâie când vorbisem.

—Ai fugit!

O plasa de pene și întunericul ia o personificare în el.

—Exact!

Îmi răsucesc gâtul. Imi flexez ghearele. Ghearele? Oh, la naiba. Unde îmi e controlul?

—De ce?

—De ce ce?

Il întreb abia reușind să formez cuvinte cu maxilarul încleștat.

Își încruntă pielea nasului și își afundă sprâncenele până în podul pieptului.

Ori că sunt prea înceată să-I cuprind înțelesul, ori că îmi bat joc de el.

—De ce ai fugit? De ce ai fugit de la mine?

—Nu vreau să vorbesc despre asta. Mai ales acum.

Înclin cu capul spre ușa care ne desparte pe noi și camera unde Esmil era văzut și revăzut de vindecători.

—Îmi datorezi atât.

—Parcă eram familie.

—Nu fi petulantă.

—Nu fi insistent.

—Nu am timp de asta.

—E doar o întrebare.

—Dacă e doar o întrebare de ce nu o lași să cadă?

—Esther!

Îmi închid ochii câteva secunde, destul cât să înghit nodul din gât. Copilul din mine își amintește mult prea bine ce însemna tonul ăla. Pedeapsă. Ceva rău pentru care trebuie să fie certată.

—Strigă cât vrei, dar cu cât mă ți mai mult în locul ăsta blestemat, cu atât am să îți fiu mai tare un ghimpe în coastă.

—Aștept să te calmezi. Cu tine nu se poate vorbi când ești tot...așa-

Dă din mâini sugestiv. Palme ridicate și degete despărțite. Se întoarce pe călcâie și iese din cameră. Pene fluturând, ușă trântită, fular învârtit prin aer. Foarte dramatic.

Îl urmez, numai pentru că e singura ieșire și îl văd cum aleargă pe scările spiralate, sărindu-le câte patru cu un avânt din aripi. De ce nu a ieșit pe balcon?

O străfulgerare a celor trei băieți îmi trece pe dinaintea ochilor. Închid ușa după mine.

***

—Mă gândeam că te voi găsi aici.

Sera rămasese tot atât de sufocată și întunecoasă precum o știam.

—Cât de perceptivă.

Îl văd sprijinit de fântâna arteziană, foi în brațe și o bucată de cărbune între ghearele sale bătute cu modele intricate de oțel.  Părul fin, blond îi cade peste ochii aplecați.  Vârfurile aripilor îi sunt lăsate doar atât cât să mângâie suprafața bazinului.

—Ce mai faci, Sok?

Zâmbește, continuând să mâzgălească ceva acolo. Nu își ridică privirea spre mine.

—Nu atât de bine, precum tine, Esther.

Înclin capul. Copaci și plante ce se cațără, flori ce nu au cum sâ fie de pe munte ci aduse, probabil cu multe cheltuieli și multe pierderi. Un rai al extravaganței. Să încerci să ții în viață ceva ce ar trebui să fie mort e împotriva firii naturii.

—Nu mârâi la ele, nu pe vegetație ești nervosă, ci pe mine. Nu-I așa?

Își pune bărbia în palma asudată și inegrită. Ochii îi sclipesc. Lumina cade pe el într-un unghi favorabil. Cumva întotdeauna o reușește.

—Nu am trecut prin tunelul de gărzi ce le ții la intrare pe degeaba.

Nu mă răstesc la el, dar cu taote astea tot o face să se simtă de parcă aș face-o. Altfel de ce are zâmbetul ăla triumfant de parcă deja a câștigat argumentul?

—Ține minte că încă nu am fost încoronat, deci puterea îmi este limitată. Orice urmează să îmi ceri va fi la liberul meu arbitru de a alege să divulg informația mai departe sau să o păstrez. Ca un secret. Între noi doi.

Încă.

—Te cunosc și mă cunoști. Una pentru una. Îți dau ceva,iar eu îți dau altceva. La fel de valoros. Ce zici?

Își închise caietele. Iși puse cărbunele după ureche. Își lasă picioarle în apa puțin adâncă si se ridică drept.

—Te ascult.

Bun. Ajungem undeva.