Sirius

Doi

DEACON

— Nu vreau să te mai văd niciodată, laşule. A trecut atât de multă vreme de când nu te mai iubesc. Nu pot, Deacon. Ieşi odată din viaţa mea!

Glasul care mă bântuia neîncetat a fost înlocuit de sunetul violent al ploii imediat ce pleoapele mi s-au deschis larg. Ce transă prelungă! Mă trezisem într-o încăpere orbitoare, îmbibată în cinci mirosuri diferite de pastile, boli şi substanţe chimice, mirosuri familiare care deja îmi pătrunseseră definitiv în piele.

Cumva am reuşit să nu mă las surprins de faptul că mă aflam din nou la spital, sechestrat în perfuzii, sub acest neon al vinovăţiei. Cu toate astea, chiar eram surprins. Ultima dată când privisem lumina eram scufundat sub un ocean de sânge, despicându-mi venele.

Am strâns puternic din pleoape, blestemându-mi inima ce opunea rezistenţă tuturor încercărilor mele de a sfârşi coşmarul în care trăiam. De ce naiba mai respiram? Cum s-a întâmplat să trăiesc? Mâinile mele...

— Deacon?

Fără să clipesc, să vorbesc, ştiam că mama se afla pe scaunul pliabil de lângă patul meu, iar tata aştepta dincolo de uşă, străbătând holul în lung şi în lat pentru a descoperi o explicaţie câtuşi de puţin logică pentru dimineţile repetabile în care mă trezeam aici. Serios acum. Singurul lui copil avusese trei tente de sinucidere în mai puţin de o lună de zile. Ce explicaţie coerentă ar putea exista pentru faptele mele nesfârşite?

— Am înţeles că trebuie să profit de momentele în care îţi mai pot privi ochii. Niciodată nu ştiu când o să-i închizi pentru totdeauna, iar eu nu o să-i mai pot vedea.

Dar, mamă, ai idee cât de norocoasă ai fii dacă m-ai pierde?

Atingerea delicată a degetelor ei mi-a încălzit palma atunci când mă strânse de mână, nici prea tare, nici prea vlăguit, potrivit cât să mă facă să vreau să implor iertare. Dar iertarea nu era pentru mine. Nu meritam protecția ei și în niciun caz nu meritam iubirea oamenilor din jur.

Eram destul de egoist să accept faptul că, în timp ce mă distrugeam pe mine, furam bucăţi întregi din sufletele lor şi le lipeam distrugerii mele. Ce fel de om eram? Ei bine, răspunsul îl știam de o vreme încoace. Nu mai eram om.

Mi-am desprins privirea din geam şi am privit-o pe mama, într-o splendoare covârşitoare, delicată, tipică ei. Dezamăgirea de odinioară fusese înlocuită de spaimă şi groază, făcându-i irisurile brune să tremure şi să plângă. Acum doar lacrimile ei mă făceau să cred cu adevărat că locul în care ajunsesem era mai teribil decât o groapă şi un pumn de întuneric.

— De ce plangi? Sunt viu, nu-i asa?

Tonul meu glacial îi făcură umerii să tresară. Nu voiam să îi ofer în schimb și mai multă brumă de durere, dar eu nu știam să funcționez în concordanță cu toate sentimentele care, aparent, putreziseră în mine. Conexiunile din interiorul meu erau arse și mă simțeam doborât de o ceață întunecată din care nu voiam să evadez vreodată.

— Pentru cât timp o să mai fii viu?

— Te-aș fi anunțat din timp dacă știam răspunsul, am replicat sec, chinuindu-mă să mă mențin la fel de nenorocit.

Suspinele mamei mă învăluiră din creştet şi până în degete.

— De ce continui să faci asta, Deacon? Am avut încredere în tine, te-am lăsat singur acasă. A clipit des, ștergându-și dârele de lacrimi de pe obraji, apoi a continuat. Mi-ai promis că o să încerci să vezi lucrurile limpede, aşa cum sunt ele.