Sirius

Trei

SCAR

            Gloria mi-a povestit într-o dimineaţă ploioasă de vară, când stăteam adăpostite sub streaşina leagănului din curte, despre un fenomen care este atât de puternic înzestrat cu magie, încât ar putea transforma o secundă într-o eternitate. Mi-a plăcut să o ascult vorbind despre asta, era ceva specific ei, însă niciodată nu mi-am permis să mă gândesc la o asemenea aberaţie şi să o accept ca pe o realitate. Mama mea adoptivă a fost tare visătoare.

            — Niciodată nu înseamnă nimic imposibil, scumpa mea, pentru că orice este posibil. Trebuie doar să accepţi posibilul aşa cum este el şi nu îţi rămâne decât să îi aparții.

            Nu a existat niciun fenomen în viaţa mea până când l-am întâlnit şi mi-a izbit trupul de ceva cald şi plăcut, enervant de liniştitor, făcându-mă să-mi doresc să dispar, dar totuşi să rămân încă o secundă, o eternitate. Fenomenul acesta era diferit, avea doi ochi spintecaţi de durere, palpitând de jur împrejur în nuanţe aprinse de coniac, erau mari şi frumoşi. Te obseda ideea de a-i privi.

             Greutatea lui Deacon mă apăsa în toate cotloanele raţionale din trup. Hainele îi erau fierbinţi, prea fierbinţi. Îl simţeam viu şi zdravăn peste tot deasupra mea, tremurând instant prin venele mele ca un virus plăcut. Să fi fost prea naivă ca să nu-l împing de pe mine, ei bine, nu ştiam în ce constă naivitatea şi inocența când îl priveam răscolindu-mi cu atenţie ochii şi buzele şi pomeţii, iar pleoapele lui nu mişcau, gura îi rămase întredeschisă, parcă neputând să cuprindă aerul între dinţi. Voiam să ştiu ce anume gândea despre mine, de ce se concentra atât de tare.

            Mi-a luat aproape cinci bătăi de inimă ca să îmi dau seama de ce mă privea atât de bruiat.  Avea acces total la faţa şi la pielea mea. Avea acces la cicatrice şi părea de-a dreptul scârbit.

            — Dă-te jos de pe mine!

            L-am împins cu palmele în piept, zbătându-mă sub intensitatea corpului său. Tunetul din glasul meu i-a rupt toată transa. Clătină din cap ameţit şi se rostogoli de pe mine, dând frâu liber răcorii să mă cuprindă şi să mă învăluie.

            — Iartă-mă, nu am vrut să te rănesc. Eşti în regulă?

            Nu, nu eram în regulă. Pieptul îmi tremura şi nodul din stomac mi-a urcat în gât, prinzând rădăcini de fier. S-a apropiat de mine cu un pas, părând îngrijorat.

            Iniţial, crezusem că mă descoperise şi se afla aici pentru a mă da în gât poliţiei. Însă, devreme ce îl priveam tot mai confuz, lipsit de sine, am înţeles că în viaţă chiar nu există coincidenţe. Aşa cum spunea şi Gloria, totul este posibil, iar în prezentul meu Deacon simboliza acel întreg.

            S-a ridicat în picioare, scuturându-şi hainele. Articulaţiile mâinii îi erau bandajate. Nu-mi aduceam aminte să fi observat rana aceea în noaptea jafului. Mă întrebam ce s-a întâmplat cu el între timp.

            Trebuia totuşi să recunosc că absorbit de puţină viaţă arăta mult mai... seducător. Părul negru părea să fie proaspăt spălat, alunecându-i pe frunte moale şi lucios. Ochii, complet înneguraţi, fuseseră stârniţi de o privire curioasă şi îngrijorată, iar osatura frumoasă a chipului său nu mai era vineție. Chiar și pe jumătate distrus arăta pregătit să frângă câteva inimi.

            Purta un hanorac negru ce mi se părea uluitor de fascinant văzându-l pe el, și o pereche de blugi negri, sfâșiați în genunchi. Singura diferență dintre Deacon și prietenii mei era că hainele lui Max și Vance erau cumpărate la jumătate de preț, iar ale lui Deacon erau de firmă.