Sirius

Patru

DEACON

Lilith nu era tocmai locul potrivit pe care l-aş fi frecventat în nopţile mele plăcute. Stând acolo, în scaunul maşinii mele sport, m-am întrebat încă o dată ce naiba aşteptam să găsesc diferit într-o zonă slab populată, străjuită de copaci şi înghiţită de pustietate. Nu mă speria, dar era ciudat.

Urmasem exact adresa pe care Jensen mi-a scris-o. N-am înţeles ce ar fi trebuit să reprezinte acel loc, dar mi-am dat seama că nu îmi păsa câtuşi de puţin. Că mă aflam aici sau acasă, la spital sau la bar, acelaşi sentiment de plutire mă rodea pe interior, imposibil de controlat. Plutire în neant. Plutire într-un spaţiu închis unde nu exista niciun pic de oxigen. Plutire în propria mea minte, un loc mai periculos decât orice ar putea exista.

Încercam să urmez orice cale dinamică doar pentru a părăsii mintea mea câteva minute. Nu voiam să mă mai aflu acolo. Era ca o carceră plină de flăcări şi dinţi uriaşi care mă sfâşiau şi mă ardeau, iar eu nu puteam face o mişcare din cauza oaselor mele frânte şi a inimii moarte.

Trebuia să ies din mintea mea.

Trebuia să părăsesc locul în care se afla Hannah.

Am deschis brusc ochii şi am oprit motorul, scoţând cheile din contact. Când Jensen mi-a mai trimis un mesaj în urmă cu o oră, ca să se asigure că o să ajung până la urmă, am fost convins că mă trimite la prostituate, iar Lilith e denumirea de cod a femeii care se presupune că ar trebui să mă facă să simt ceva, orice. Pe drum chiar am încercat să fiu de acord cu asta. Aş fi lăsat o prostituată să astupe golurile de durere cu şi mai multă mizerie? Probabil că nu... sau poate că aş fi încercat. În ultima perioadă mă surprindeam cu propriile mele alegeri.

Am început să mă îndoiesc de faptul că Lilith era o persoană reală când GPS-ul mă coordona tot mai aproape de pădure. Nu cred că prostituatele oferă servicii la marginea unui deşert ca ăsta. La final m-am aşteptat să întâmpin un bar sau un local rudimentar din mijlocul sălbăticiei, apoi m-am lămurit că Lilith era denumirea unei cabane din inima unei păduri cam izolate de restul aglomeraţiei. Pancarta strălucitoare de pe acoperiş răspândea umbre sângerii în jurul meu, făcând crengile copacilor să pară nişte pete de vopsea.

— Minunat. O să mor ronţăit de fantome aici, am mormăit pentru mine, în timp ce mă apropiam mai mult de intrare.

În primul rând, cabana arăta cu adevărat dubios. În al doilea rând, aş fi preferat să mă duc la prostituate. În ultimul rând, credeam că Jensen era un ucigaş în serie.

Toate ferestrele erau luminate din interior de o rază vlăguită, violetă, mai puternic la parter. Cabana era construită dintr-un lemn bătrân şi sfoiegit de ploaie, dar era masivă şi înaltă, pesemne că avea în spate câţiva ani. Ar fi putut adăposti un cârd de oameni. La etaj surprinsesem prea puţină mişcare. Poate că nu ajunseseră toţi prietenii lui Jensen, m-am gândit. De după uşă se auzea basul asurzitor al unei melodii violente, rock, pe care am recunoscut-o imediat.

— Se pare că ucigaşii au gusturi muzicale, am chicotit deja ameţit.

Înainte să mă urnesc din loc uşa s-a deschis brusc în faţa mea, eliberând dinăuntru un ritm puternic şi zgomotos al muzicii. O fată brunetă şi scundă se chinuia să târască după ea un băiat pe jumătate adormit, pe jumătate beat, ceva de genul acesta. Băiatul s-a prăvălit în genunchi pe pământ, vomitând în spatele unui tufiş.