Între abis şi paradis

26. CAPITOL BONUS - Lacrimi

Simţea că s-a întors prea rapid la New York. Se uita pierdut prin acte semnând şi ştampilând fără să bage de seamă ce face acolo. Îi expediase bunicului nişte scuze patetice când suna să întrebe de Anastasia, iar la un momentdat evitase să îi mai şi răspundă la telefon pentru a scăpa de grija lui obsesivă pentru adolescenta nebună.
Puse stiloul deoparte şi îşi trecuse mâinile peste faţă lăsându-se pe spătarul scaunului. De două săptămâni jumătate n-o mai văzuse şi nu se simţise mai pustiit nici când Gloria îl părăsise în faţa altarului.

*
Stătea îmbrăcat în costumul de mire aşteptându-şi mult iubita viitoare soţie. Câteva minute îl mai despărţeau de a fi împreună. Mâinile îi tremurau, iar zâmbetul lui se întindea pe toată faţa. Privea sclipirea din ochii mamei sale, bucuria şi susţinerea bunicului său, invitaţii care erau atât de voioşi cu toţii. Dar timpul trecea şi Gloria nu mai apărea. Gânduri negre şi-au făcut loc în mintea lui. Dacă păţise ceva? Pentru Dumnezeu nu, nu tocmai azi!

Apoi îsi aminti cum sora Gloriei, o fetiţa de vreo 11 ani pe atunci aparuse îmbrăcată în alb, ca o mică mireasă.

Ar fi trebuit să arunce petale de flori, dar ochii ei erau înlacrimaţi şi ducea doar un plic roşu în mână. I l-a înmânat lui Richard şi s-a dat doi paşi înapoi lăsându-l să citească rândurile.

"Nu pot să fac asta Richard, te iubesc, dar nu vreau să mă căsătoresc cu tine astazi.
Iartă-mă.
Gloria"

*

Simţise că o sută de cuţite îi străpunseră inima atunci. Era gata să cadă în genunchi în faţa celor prezenţi, dar se limitase la a arunca o privire ucigătoare spre familia Gloriei şi să spună simplu că nunta se anulează, pentru că mireasa s-a răzgândit. Încă mai păstrase plicul. Petrecuse cât putuse jumătate de an după despărţirea suferită, jurându-şi că nu va mai iubi nicio femeie, dar durerea nu trecuse cu una cu doua si decisese să plece direct în Anglia de unde nu s-a mai mişcat pentru 5 ani.
Cu toate astea, nu se simţise mai singur niciodată decât ca acum. Îi lipseau certurile cu ea, zâmbetul ei sincer, nesăbuinţele pe care le făcea, ochii ei înflăcaraţi când se certau, corpul ei noaptea când se încolăcea făra să îşi dea seama în jurul lui. De ce se întâmpla asta?

Şi-a luat haina pe el şi a ieşit din birou trântind uşa. Asta nu era în regulă. Nimic nu era în regulă. S-a lovit de Troye în drum spre ieşirea din clădire.

- Uşor omule, unde mergi aşa grăbit?

- Nu pot Troye, a spus el sfârşit, nu pot să stau aici.

- Unde pleci? A întrebat prietenul lui îngrijorat.

S-a urcat la volanul Aventadorului său furios şi mai că îi venea să muşte din volan. Nu se mişcau mai repede maşinile astea nenorocite, avea nevoie de linişte, avea nevoie să nu se mai gândească la ea! Nu putea să le permită sentimentelor să îl conducă. A luat-o pe autostradă apăsând pedala cu viteză şi fără teamă. Şi-a scos telefonul şi a format rapid un număr de telefon.

- Richard? A întrebat o voce pe cât de senzuală şi greţoasă pe atât de uimită.

- Ne vedem la mine în 30 de minute.

- Nu pot ajunge acolo în 30 de minute, Wesley mă ţine în casă la prânz. Şi apoi e un drum de 2 ore cu maşina până în Philly.

- Nu în Philly, la fosta noastră casă.

- Încă o mai ai? A întrebat ea mai surprinsă de această dată.

- Te-am chemat doar acolo, deci e clar că o mai am. Atunci ne vedem în maxim o oră.