Sirius

Douăzeci

DEACON

Nu am mai călcat într-un spital de aproximativ trei luni de zile. Atmosfera bolnăvicioasă dinăuntru mi-a bruscat amintirile urâte să mă acapareze într-o singură secundă. Au năpădit peste mine ca o avalanşă de gheaţă şi săgeţi. Mi-am trecut degetele peste cicatricea lată care mi se iţea peste braţ, interzicându-mi să mă urăsc pentru ceea ce făcusem. Nu era momentul potrivit să mă gândesc la repercusiunile durerii mele trecute, aşa că m-am concentrat pe motivul real pentru care venisem aici.

Dacă Scar ar fi ştiut un grăunte din adevăr, aşteptarea ar fi fost mult mai uşoară pentru mine. Probabil mi-ar fi spus să mă conformez, pentru că ăsta era lucrul corect, şi m-ar fi luat de mână strâns, aşa cum obişnuia să facă de cele mai multe ori. Dar nu înduram astăzi asemenea greutate pentru mine. O făceam pentru ea, fiindcă îmi doream să cunoască şi ea cine era într-adevăr, iar pentru asta aveam nevoie de dovezi.

— Domnule Siley?

Ochii mi s-au ridicat tulburaţi din podea şi am privit ţintă spre uşa din faţa mea, care s-a deschis mai mult printr-un scârţâit. Palmele au început să-mi transpire din cauza tensiunii care îmi creştea în fiecare celulă din corp.

— Doctorul Manner vă poate primi acum, m-a anunţat asistenta, din cadrul biroului.

— În regulă, am bâiguit, ridicându-mă robotic de pe scaun şi lăsând în urma mea aerul greu, pe care nu-l puteam inspira.

Telefonul mi-a vibrat din nou în buzunar, dar de data asta l-am ignorat, pentru că nu voiam să fiu distras. Probabil era Jensen, întrebându-mă de ce naiba nu apărusem încă la cabană ca să-l duc acasă. Primisem un mesaj şi de la Eleanor din care am aflat că prietenii lui Scar au venit la şcoală ca să o întâlnească. Nu ştiu de ce, dar vestea asta mă bucura. Ştiam că avea nevoie şi de compania prietenilor ei.

Am intrat în biroul doctorului Manner cu care vorbisem de dimineaţă la telefon. Judecând după tenta evidentă de surprindere din glasul lui, a sunat foarte încântat să mă audă. Speram să fie la fel de darnic şi după ce aveam să discut cu el problema mea. Îl cunoşteam de vreo câţiva ani, de când tata a participat la un caz destul de fragil care îl implicase pe fiul său, deci bănuiam în ce fel aş putea să-l abordez ca să-l trag în capcana mea.

Trebuia să fiu cât mai senzitiv.

— Deacon, băiete, uită-te la tine!

Statura lui minionă aproape că mi-a redat zâmbetul pe buze. Peste cămaşa albă purta sacoul de doctor, iar eu m-am holbat pentru o secundă la părul lui grizonant, în permanenţă aranjat pe spate. Lunile în care nu-l mai văzusem trecuseră peste el cu rapiditatea unui anotimp cald. Ridurile îi pătau expresia îmbătrânită şi mi s-a părut că pot vedea cum viaţa se scurgea din chipul lui la fiecare clipire din pleoape. El a venit spre mine şi mi-a oferit o îmbrăţişare bărbătească, bătându-mă uşor pe spate.

— Mă bucur să văd că începi să te pui iar pe picioare. Arăţi tare bine.

— Mă simt diferit, am ridicat din umeri. Mă simt mai bine ca niciodată.

Se sprijini de marginea biroului său, împreunându-şi braţele la piept şi continua să mă privească cu o admiraţie frumos reflectată în ochii lui.

— Sunt la zi cu noutăţile, să ştii. De fapt, tatăl tău m-a sunat ieri, foarte fericit să-mi mărturisească minunea din familia voastră. Am auzit că e blondă natural, hă?