Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 5 - A fost doar o greșeală...

"We walk through the fire... is there a way out? Is there a way out?" - Walk through the fire - Media.

LYDIA

― E incredibil faptul că ai închis barul astăzi doar ca să mă faci să stau acasă, îi spun lui Daniel care acum se îndreaptă spre mine cu o cană plină cu ceai.

― Oh, nu te îngrijora, clientul tău ciudat va găsi un alt bar unde să se îmbete în seara asta, sunt sigur, chicotește, iar eu îmi dau ochii peste cap. Și oricum, e ordinul medicului, ți-a recomandat să rămâi acasă astăzi.

― Sunt bine, îi spun în timp ce sorb cu atenție din ceaiul fierbinte. Chiar nu era nevoie să închizi barul.

Daniel se așează lângă mine pe canapea, aranjând pe masa din fața noastră jocul Monopoly.

― Ți-am spus că nu mă joc nici moartă jocul ăsta, Dan. E o prostie, spun, iar el clatină din cap.

― Ai o idee mai bună? întreabă, iar eu ridic din umeri.

Sincer aș vrea doar să mă întorc la "The Bar". Mi-am dat seama că doar făcându-mi treaba acolo pot să ignor gândurile din mintea care își bate joc de mine. Nu mă simt bine când stau degeaba.

― Hei, ești în regulă? întreabă el când mă vede privind în gol spre piesele de joc de pe masă.

Încuviințez din cap înainte să mai iau o gură din ceaiul care începe să se răcească.

Daniel mă trage lângă el când îmi vede expresia de pe chip și îmi mângâie părul într-un mod liniștitor. Știe exact ce să facă ca să mă liniștească când sunt deprimată.

― Știi, ne cunoaștem de doi ani de zile, începe el. Tu știi totul despre mine, în timp ce eu nu știu mai nimic despre tine. Nu vorbești niciodată despre trecutul tău, despre motivul pentru care ai părăsit Georgia. Iar deseori te văd pierdută în spațiu. De ce nu vorbești cu mine?

Rămân blocată, neștiind ce răspuns aș putea să îi dau care să nu fie prea evaziv sau neverosimil.

― Ți-am mai spus, nu e nimic de povestit. Tot ce contează e prezentul.

― Lydia, tu nu pari să trăiești prezentul. Adică, uită-te la tine. De câte ori ești acasă, nu faci altceva decât să te gândești la "The Bar". E clar că e ceva în neregulă. Vorbește cu mine, poate te pot ajuta, spune, iar eu izbucnesc instantaneu, fără niciun preaviz.

― Încetează să mai spui că mă poți ajuta! strig la el, luându-mă prin surprindere până și pe mine. Doar... încetează. Nu o poți face, mai spun înainte ca senzația de vinovăție pentru felul în care mă privește acum să mă copleșească și să mă facă să fug ca arsă din casa asta.

Nu pot să respir aici, am nevoie să ies! În stradă, în fața clădirii, nu contează. Vreau doar să respir aerul rece al nopții.

Când mă aflu în fața ușii de la întrare, privesc în toate părțile, căutând un loc unde să fug pentru pentru ceva timp.

După doar câteva momente, îmi vine în minte parcul.

O iau la pași rapizi, dorind să mă îndepărtez cât mai repede de casa unde probabil Daniel încă a rămas cu expresia aia șocată pe chip. Nu merita să mă port în felul ăla. E un prieten atât de bun... El m-a ajutat mai mult decât vreau să recunosc, dar până la urmă nu a reușit nici măcar el să alunge demonii din capul meu. Sunt defectă, paranoică. În ciuda faptului că încerc atât de mult să mă conving că asta e o viață nouă, că sunt într-un loc unde nimeni nu mă cunoaște, nu reușesc să nu mă uit tot timpul peste umăr, de teama să nu fiu găsită. Văzută...