CAPITOLUL 6 - Lydia, de unde ai ăsta?

3.5K 263 23
                                    

CADEN

― Nu, Victoria, sunt sincer sătul de toate discuțiile astea! îi spun, de-a dreptul turbat, simțind cum durerea de cap crește cu fiecare cuvânt pe care îl scoate pe gură.

Nu am crezut că femeia pe care o iubesc mai mult decât orice altceva pe lume mă poate aduce în stadiul de a o implora să tacă.

― Cum o să crească copilul ăsta cu un tată care nu va fi niciodată prezent?! Tu pleci mereu, Caden! Am nevoie de mai mult de atât!

Mă apropii de ea, răsuflând flăcări, fixând-o în ochii înlăcrimați. O face intenționat. Știe că nu pot să o văd plângând și nemernica profită de slăbiciunea mea.

― Ai nevoie de mai mult? o întreb ironic. De ce nu cauți pe cineva care îți poate oferi ceea ce vrei?

Face un pas în spate, scoțând un sunet de indignare care mă face să mă simt un monstru.

― Îți port copilul, nenorocitule... spune cu vocea mică, iar eu înghit în sec.

Înainte să cedez și să îi dau din nou dreptate cum fac de fiecare dată când începe să plângă, îmi iau o jacketa pe mine și ies pe ușă, îndepărtându-mă cât mai mult de ea. Nu știu cum o să continui să suport toate mofturile ei.

Nu îi convine niciodată nimic. Nimic din ceea ce fac nu e de ajuns. Mă vrea 24/24 doar pentru ea. Mi-aș pierde locul de muncă dacă ar după mofturile acesteia.

Ăla a fost ultimul moment în care am văzut-o. Ultima amintire pe care o am cu ea a fost o ceartă monstruasă pe care nu aș putea să o uit nici prin hipnoză.

Când m-am întors acasă, în urma apelului lui Clark, am găsit blocul în flăcări. Ardea din temelii. Am căzut la pământ, neputând nici măcar să plâng în momentul ăla. Nu reușeam să gândesc lucid. Tot ceea ce îmi trecea prin cap era chipul ei schimonosit de lacrimi și modul în care mi-a reproșat insultele.

Mi s-a spus că nu a supraviețuit nimeni. Toți cei ce erau înăuntru erau complet carbonizați. Clark a găsit o potențială persoană care putea fi ea. Avea părul roșu, dar niciun inel pe deget. Probabil îl scosese... Sau probabil nu era ea. Cert e că nu voi știi niciodată care e adevărul pentru că eu am recunoscut cadavrul ca fiind al ei și am refuzat ca un cretin testul ADN când mi s-a propus.

Mă îndrept spre fereastra din sufragerie, privind spre parcul în care am făcut prostia aia cu Lydia. În momentul în care am îndepărtat-o, mi s-a strâns stomacul. Mă simțeam de parcă făceam ceva greșit, de parcă Victoria era acolo și privea ceea ce făceam.

Nu am vrut să o rănesc. Am văzut-o cum evita să mă mai privească și tremura de rușine. Probabil acum mă crede un insensibil.

Nu pot nega faptul că sărutul ăla mi-a plăcut, a fost cel mai frumos moment din ultimul an. Nu aș fi oprit-o, probabil că aș fi adus-o până aici și aș fi devastat casa cu ea dacă imaginea Victoriei nu mi-ar fi bântuit gândurile ca de fiecare dată când fac ceva ce nu ar trebui. E ca și cum imaginea ei ar fi pedeapsa divină pentru modul în care am tratat-o.

Îmi trec mâna prin păr, stresat, înainte să mă îndrept spre canapea, trântindu-mă pe salteaua moale. Viața mea e un dezastru pe care nu reușesc să îl mai repar.

Când mintea îmi devine mai limpede, iar imaginea Victoriei dispare, îmi dau seama că neliniștea din corpul meu provine dintr-un alt motiv.

Așa că fac o altă chestie pe care nu ar trebui să o fac. Scot telefonul din buzunar, formând numărul celei mai enervante persoane pe care o cunosc.

Barul de pe Bourbon Street VOL IUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum