Drumul spre inima ta

BONUS - Cu capul în nori

- Shannon -

Mă ridic în capul oaselor și mă uit pe fereastră. Mă năvălesc emoțiile și încerc din răsputeri să mă mențin pe linia de plutire. Mă ridic din pat și mă concentrez pe geam, la soarele care răsare și aduce o altă zi plină de stres și de încordare la cote maxime.

Mi-e greu să recunosc, dar, sunt nefericită. Sunt nefericită pentru că nu pot să îi spun cât de mult îl detest cât de mult rău i-a provocat ficei mele și cât de mult îmi doresc să sufere în chinuri așa cum am suferit și noi din cauza lui. Aud respirația Oliviei și fetița mea se foiește în pat, probabil visând ceva ce nu îi dă pace. Îi mângâi creștetul cu buclele de păr blond și suspin în sinea mea. Merită mult mai multe decât îi pot oferi. Mă detest pentru că nu sunt mai puternică, mă detest pentru că nu pot să îi ofer fiicei mele mai mult. Îl detest pe Nicholas pentru ce i-a făcut surorii mele și îl detest când îi văd mâinile languroase plimbându-se pe mine. Detest când îmi vorbește suav și îmi spune că mă dorește. Vreau să îi rup mâinile și să îl lovesc cu ele peste mutra aia de mincinos nenorocit.

Ies din cameră fără să fac zgomot, pentru că simt că o să înnebunesc. Tot ce fac este pentru ea, îmi amintesc în sinea mea.  Trebuie să iau niște aer curat. Îmi trag o haină peste umeri și ies din casă. Aerul răcoros de decembrie îmi biciuiește fața. Deschid gura și las aerul să îmi pătrundă în plămâni, mă forțez să simt toată răceala iernii, lăsând să mă cuprindă toată durerea pe care o acumulez de atâția ani înăuntrul meu. Îmi e din ce în ce mai greu să mă prefac în fața lor. În fața lui. Vreau să trec o dată și pentru totdeauna peste toate aceste sentimente negative care îmi întunecă inima.

Îi urăsc pe acești oameni care mi-au distrus viața, dar care... care m-au primit în casa lor, atunci când eram la ananghie. O situație care în cele din urmă tot de ei a fost creată. De ce îmi mai pasă în cele din urmă? Au distrus tot ce aveam bun și de valoare în viața mea și mi-au dat în schimb... un copil. Un copil care nu îmi aparține, dar care este tot ce am. Un copil pentru care aș trece peste orice greutate din lume și care mă forțează zi de zi să lupt. Un copil care este puterea și binecuvântarea mea. Copilul căruia nu i-am dat viață, dar al cărui mamă eu îi sunt.

Urăsc familia asta blestemată.

Dar nu pot să îi urăsc cu totul și de asta sunt și mai supărată.

Vreau să țip, vreau să urlu ca un lup și să scot cu un clește toate sentimentele astea din pieptul meu care pe zi ce trece devin tot mai intense. Nu vreau să îmi mai tremure vocea atunci când îi spun pe nume. Nu vreau să mai adorm noaptea cu chipul lui în minte și să visez la lucruri care nu vor fi niciodată ale mele. Cum ar fi el. Nu pot să îl mai visez pe Lucien ca fiind al meu... Seara trecută i-am spus lucruri rele, lucruri care probabil l-au rănit. I-am spus lucruri care să îl țină departe de mine și de fiica mea. Nu este responsabilitatea lui să aibă grijă de ea, de mine, de noi. Nu are niciun drept să... simt cum lacrimile îmi trec peste obraji și le îndepărtez cu podul palmei. Nu are niciun drept să îmi dea speranțe...

Mai iau o gură de aer și mă îndrept cu pași mici înapoi către casă. Sunt atât de patetică. Mică și neînsemnată. Slabă și fricoasă.

Îmi scot haina de pe mine și văd o umbră trecând după un colț al sufrageriei, lucru care nu doar mă înfioară ci mă și stânjenește. Cineva m-a vazut plângând ca o dubioasă în mijlocul curții la 5 dimineața. Nu scot niciun sunet și nici nu aud nimic înapoi. Tind să cred că am vedenii.