CAPITOLUL 9 - Sunt noul tău vecin

3.4K 271 9
                                    

LYDIA

Sunt acasă, întinsă în pat, râzând precum o adolescentă îndrăgostită când îmi amintesc de aseară.

Când sunt cu el, trecutul parcă dispare. Nu mă mai bântuie. Ceea ce e un bine. Caden îmi face bine. Nu cred că va înțelege vreodată cât de liberă mă face să mă simt.

Nu mă pot opri din zâmbit.

Mă întind precum o pisică la soare înainte să mă ridic din pat și să mă îndrept spre baie pentru a mă spăla pe dinți și pentru un duș fierbinte.

Când ajung în fața oglinzii, parcă văd o altă versiune de-a mea. O versiune mai veselă. Nu credeam că o să mă mai privesc așa vreodată.

După ce termin cu spălatul pe dinți, îmi dau jos hainele, abandonându-le direct pe gresia albă, intrând în duș și pornind apa fierbinte, lăsând-o să îmi alunge starea de moțăială.

Senzația de bine nu durează mult, căci atunci când îmi trec mâna pe spate pentru a întinde gelul de duș, simt cicatricea care mă trezește la realitate. Care îmi alungă orice speranță de a mă gândi la ceva pozitiv.

Deși nu vreau să mă gândesc, deși mă străduiesc să îmi eliberez mintea înainte să îmi stric ziua care de-abia a început, imaginile de acum doi ani îmi trec prin față ca și cum s-ar întâmpla în momentul ăsta. Retrăiesc ziua care mi-a distrus viața la nesfârșit. Iar de data asta se simte într-un mod mai agresiv ca niciodată.

Sunt întinsă pe o masă de metal, dezbrăcată și legată la mâini cu un fel de curele din piele, fără să am posibilitatea să mă apăr de cei care acum se apropie de mine, aducând cu ei o tavă cu unelte medicale care mă fac să urlu de spaimă. Le văd privirile amuzate care îmi provoacă pură greață. Știu ce vor să facă. Au mai făcut-o înainte și știu că nu am nicio șansă să evit momentul. Deși conștientizez că nu am scăpare, continui să trag de curelele care îmi rănesc încheieturile, fără rezultat însă. Încep să plâng și să mă zbat mai tare când îi aud vorbind despre rinichiul meu de parcă ar fi proprietatea lor. De parcă ar fi ceva perfect normal să mi-l ia.

Înainte să îmi dau seama, un ac îmi înțeapă pielea, iar când ultima picătură de lichid din seringă îmi ajunge în organism, o stare de somnolență mă pune la pământ, făcându-mă să dorm dusă.

Când mă trezesc, mă simt ca și cum aș fi fost călcată de un tren. Am dureri în tot corpul, îmi este greu să respir, să mă mișc. Ceva se simte diferit în corpul meu, pot să simt asta. Când încerc să ating materialul care îmi bandajează spatele, îmi dau seama ce s-a întâmplat. Îmi dau seama că mi-au luat nenorocitul de rinichi!

Deși știam dinainte că vor să o facă, șocul care urmează este devastator. Mă simt oribil. Caut cu disperare ceva în jur cu care să îmi pot tăia venele. Vreau să mor! Nu mai pot sta așa. Dacă nu mă sinucid eu, le voi da lor satisfacția de a mă ucide. Acum nu mai au nevoie de mine. Sunt o persoană moartă.

Nu îmi dau seama cum s-a întâmplat, dar când mă trezesc la realitate, îmi dau seama că sunt la pământ, împingând cu picioarele în ușile de la duș.

Simt cum mă sufoc și, deși încerc să îmi controlez mintea care îmi joacă feste, nu fac altceva decât să amplific starea de groază.

Încep să țip, împingând și mai tare în ușile astea nenorocite, încercând să le deschid. Nu reușesc să fac nimic. Mâinile îmi tremură ca naiba și pare că nu mai am controlul asupra propriului corp.

Nu mă opresc din țipat până când, din afară, nu aud cum cineva bate cu putere în ușa de la intrare.

― E totul în regulă acolo? se aude o voce familiară din spatele acesteia, dar nu reușesc să îmi dau seama cine e.

Barul de pe Bourbon Street VOL IUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum