Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 23 - Te-aș fi găsit oricum

LYDIA

Mă aflu împreună cu Caden la spital, unde două infirmiere se asigură că rănile noastre sunt tratate. Privesc lung mâinile rănite ale bărbatului care m-a salvat în toate modurile în care o persoană poate fi salvată şi simt cum inima mi se strânge în piept la gândul că aceste răni au fost cauzate de iubirea lui pentru mine.

Când mi-a spus că mă iubeşte, m-am simţit de parcă m-aş fi aflat în rai. În acel moment frica mea a dispărut, iar toate gândurile negative s-au evaporat. Tot ceea ce mai conta era el.

Deşi mi-a demonstrat în repetate rânduri faptul că mă iubeşte, să aud acele cuvinte a fost un şoc. Un şoc minunat. 

Caden mă fixează cu privirea, zâmbindu-mi în semn de încurajare când observă modul în care îi privesc mâinile ce acum sunt bandajate de către infirmieră.

― E totul în regulă, iubito. Astea or să se vindece, spune, mişcându-le uşor, urmând ca mai apoi să fie atenţionat de femeia din faţa lui să stea nemişcat. Şi oricum, aş fi preferat de o mie de ori să îmi pierd mâinile decât să te pierd pe tine, adaugă el, iar atât eu, cât şi infirmierele prezente zâmbim la afirmaţia romantică.

Tresar puţin la gândul ăsta şi îmi dau seama că ultimul lucru pe care mi-l doresc este să îl văd rănit. Îl iubesc cum nu am crezut că voi putea iubi vreodată. Îl iubesc, iar faptul că acum sunt eliberată de povara fricii pe care am purtat-o cu mine timp de doi ani, mă simt mai fericită ca niciodată. 

Băieţii cei răi au fost descoperiţi şi prinşi, iar acum, când în sfârşit mintea îmi este eliberată de fantasmele trecutului, mă pot bucura de tot ceea ce este frumos în viaţa mea. Mă pot bucura de iubirea lui Caden şi mă pot gândi la un viitor unde el este prezent. 

După ce infirmierele îşi termină treaba cu noi şi ne lasă să plecăm, observ cum, în holul uriaş al spitalului, sunt două persoane care ne aşteaptă: Victoria şi Daniel. 

Respiraţia mi se taie la vederea acestuia şi o lacrimă îmi curge pe obraz fără să o pot controla.

― Te las să vorbeşti cu el, îmi spune Caden înainte să îmi depună un sărut călduros în creştetul capului. Eu am ceva de discutat cu Victoria, adaugă, iar eu încuviinţez, urmând să mă îndrept spre bărbatul care m-a rănit cel mai mult în ultimul timp. 

Acesta se repede spre mine, luându-mă prin surprindere cu o îmbrăţişare strânsă şi îşi afundă nasul în scorbura gâtului meu, inspirând adânc aer în piept. 

― Îmi pare rău, Lydia, spune acesta, iar eu îi răspund imediat îmbrăţişării, dându-i de înţeles că nu există nimic pentru care să îşi ceară scuze.

Îl înţeleg. L-am minţit atâta vreme, urmând ca mai apoi să îl aleg pe Caden în detrimentul lui. Ştiu că mă iubeşte şi că l-am rănit la fel de mult cum el m-a rănit pe mine, îndepărtându-se.

― Îmi pare rău pentru că nu am fost lângă tine, mai spune, iar eu îl privesc în ochi, zâmbindu-i larg.

― Ai fost lângă mine mai mult decât îţi imaginezi, Daniel.

Acesta îşi lasă privirea în jos, clătinând din cap în timp ce se dă un pas înapoi.

― Ştiu că acum eşti fericită cu Caden, îmi spune în timp ce îşi miscă capul într-o parte pentru a îl privi, urmând ca mai apoi să adopte o expresie care îmi dă de înţeles că acest lucru nu îl mai doare. Iar dacă tu eşti fericită, sunt şi eu. Este tot ceea ce vreau pentru tine, adaugă înainte să se apropie din nou pentru a mă săruta uşor pe obraz, privindu-mă pentru alte câteva clipe în ochi înainte să se retragă, părăsind cu paşi mari holul spitalului şi lăsându-mă cu mii de întrebări în minte. 

Rămân pe loc, privind spre uşa de la intrare şi întrebându-mă dacă mai este vreo posibilitate ca eu şi cu Daniel să mai fim cei ce eram înainte. Căci după cum merg lucrurile, legătura aceea strânsă dintre noi pe care o simţeam a dispărut. În mine s-a format un gol pe care nu îl poate umple nimeni în afară de el. Daniel mi-a fost alături atunci când eram pe cale să o iau razna. Chiar şi fără să ştie adevărul din spatele durerii mele, m-a ajutat. Nu vreau să îl pierd, dar nu găsesc nicio soluţie pentru a îl face să îmi fie din nou prietenul de care îmi este dor.

Şi aş fi o ipocrită să îi cer asta. Nu îl pot obliga să îmi fie alături având în vedere că prietenia lui era, de fapt, iubire. Aş vrea să pot face ceva, dar nu există leac pentru o persoană care iubeşte. Poate doar timpul.

Pierdută printre gânduri, nu îmi dau seama când, în dreptul meu, apare Victoria care mă priveşte zâmbitoare, aşezându-mi o mână pe umărul drept.

Caden este la câţiva paşi distanţă, iar din privirea lui înţeleg că Victoria are intenţii bune de data asta. 

Mă întorc spre aceasta, privind-o cum se asează pe un scaun din dreptul nostru şi mă invită să stau langă ea.

― Ştiu că am făcut greşeli pe care nu le pot şterge din memoria voastră,  începe ea, iar eu nu îmi mut privirea din ochii ei în care se oglindeşte o durere imensă. Ştiu cât de rău i-am făcut lui Caden şi cât de egoistă am fost gândindu-mă doar la propria persoană. Şi vreau să îţi mulţumesc pentru bărbatul care este atunci când se află în preajma ta, spune aceasta, iar rămân tăcută, neştiind cum să reacţionez. Vreau să îţi multumesc pentru binele pe care mi l-ai făcut şi mie, continuă ea, iar eu mă încrunt, confuză.

― Despre ce vorbeşti? întreb, iar după câteva clipe pot observa cum ochii ei încep să strălucească din cauza lacrimilor care se adună în aceştia.

― Pentru că tu l-ai ajutat să îşi revină în fire. Nu l-ai lăsat să se autodistrugă din cauza mea. Binele pe care mi l-ai făcut a fost că m-ai salvat de la o viaţă de remuşcări, ştiind că i-am făcut un rău ireparabil şi nu aveam să îl pot ajuta aşa cum ai făcut-o tu. Tu eşti femeia potrivită pentru el şi acum îmi dau seama de asta, mai spune, înainte să îmi zâmbească larg şi să se ridice cu viteză de pe scaun înainte ca lacrimile să îi părăsească ochii şi să se îndepărteze, lăsându-mă singură cu bărbatul care acum se apropie de mine. 

Acesta mă ia in braţe, urmând să îmi depună un sărut lung pe buze şi să îmi treacă o mână prin părul cu care începe să se joace. 

― Despre ce aţi vorbit? mă întreabă atunci când îmi observă expresia de pe chip, iar eu inspir adânc aer în piept.

― Mi-a mulţumit pentru faptul că te iubesc, îi răspund, iar el zâmbeşte larg la auzul acestor două cuvinte, urmând ca mai apoi să mă sărute adânc, ignorând privirile persoanelor care acum se holbează la noi ca la un exponat dintr-un muzeu.

Caden este cel mai frumos lucru din viaţa mea şi încă mi se pare incredibil faptul că am fost atât de norocoasă încât să supravieţuiesc unei lupte împotriva unor monştri asasini şi să mai am şi parte de o iubire epică.

― Mă gandeam... spun eu atunci când buzele noastre se despart, iar el îşi ridică bărbia, în semn că mă ascultă. Nu ştiu dacă să îi urăsc pe acei oameni sau să le mulţumesc, continui, făcându-l să se încrunte, confuz. Dacă nu erau ei, nu aș fi venit niciodată în New Orleans și nu te-aș fi cunoscut, continui, iar el oftează.

― Dacă e un lucru de care sunt sigur e că te-aş fi găsit oricum. O iubire ca asta nu poate să fie doar urma a ceea ce s-a întâmplat. Universul ne-a vrut împreună aşa că te-aş fi găsit în orice caz.

Vorbele lui sunt mai romantice decât m-aş fi asteptat vreodată de la secretosul om care îşi ducea în principiu veacul în barul de pe Bourbon Street. 

― Iar acum, deşi ştiu că nu sunt primul care a făcut-o, deci originalitatea mea scade, am de gând să te duc într-o vacanţă adevarată.