Capitolul 15

4.6K 148 9
                                    

,,Într-o zi vom înlocui mesajele și vom vorbi nopți întregi unul lângă altul."

 
  Alarma de la telefon începe să se audă, însă aceasta este întreruptă rapid de tonul de apel al telefonului.
  Cu ochii închiși încerc să dau peste telefonul care este așezat pe noptiera de lângă pat, la încărcat. Într-un final, după ce reușesc să mă zgârii ușor pe mână în colțul noptierei, reușesc să răspund la telefon.

—Bună dimineața, rază de soare! Sper că te-am trezit înaintea alarmei de la telefon. Vocea bărbatului mă face să îmi încep ziua cât se poate de frumos.

—Bună dimineața! Nu, însă ai fost pe aproape, îl anunț somnoroasă.

—Atunci, data viitoare voi suna cu un minut înainte, să fiu sigur că voi fi primul.

Mă ridic ușor din pat și deschid draperiile de culoare roz pal, care îmi colorează camera din cauza soarelui care bate cu putere în ele.

—Ce faci? Îl întreb politicoasă îndreptăndu-mă spre pat.

—Minunat. M-am trezit acum o oră, am făcut un duș, iar apoi am așteptat să se facă ora să te trezesc. Am vrut să îți începi ziua cu vocea mea... Un moment de ezitare avu loc în fraza sa, însă acesta își făcu, curaj și termină propoziția. Acum nu vreau să par egoist, dar ești a mea după sărutul de aseară.

   Pot zice că este un sentiment unic să îți începi ziua cu vocea persoanei iubite și să știi că cineva te vrea numai pentru el. E un sentiment frumos pe care nu l-am mai trăit până acum. Mereu m-am închis în mine, crezând că singură e mai bine. Am stat zile, luni, singură. Cu toate că eram înconjurată de oameni, am crezut că singurătatea îmi va aduce liniștea, că îmi este medicament, dar cu cât timpul trecea mi-am dat seama că îmi este mai mult drog. Eram doar un copil care a suferit prea mult, un copil care s-a maturizat mult prea devreme pentru vârsta sa, cu toate că am spus mereu că anii sunt doar un număr. Și nu m-am maturizat pentru că am vrut eu, am făcut-o pentru că uneori soarta este crudă până și cu copiii...
Fiind un copil am crezut că e mai bine să păstrez totul pentru mine, crezând că dimineața după ce o să ridic capul din pernă totul o să treacă, însă nu a fost deloc așa. Când m-am trezit și am realizat în nenumărate rânduri că sunt singură, fără părinții mei lângă mine, a fost o povară și ca să scap de ea, m-am autoeducat să cred că singurătatea îmi face bine și reprezintă o liniște, doar eu cu mine, într-un univers infinit. Ca și copil mi-am decorat universul acela de care ziceam, în culori vii, pastelate și i-am dat puțină viață prin muzică. Însă timpul a trecut și mi-am dat seama că singurătatea, de care simțeam că nu mă pot dezlipi, este doar în capul meu, iar eu predispun de oameni care mă iubesc. Înafară de părinții mei, care cu siguranță mă iubesc și sunt mândrii acolo, în cer de mine pentru ce am făcut cu muzica și cu liceul; Lisa și Erick, care îmi sunt ca niște frați, înainte de a fi cei mai buni prieteni, cu siguranță mă iubesc.
 
Totuși nu am vrut să îmi dau drumul în totalitate sentimentelor, așa că spre dezamăgirea dragei mele prietene care a încercat din răsputeri să îmi facă un iubit, nu a reușit. Poate nu a fost în totalitate vina mea fiindcă nu mi sa pus pata pe un băiat, poate așa a fost să fie, să mă îndrăgostesc acum, în ultimul an de liceu cu adevărat... 

Acum poate o să ziceți ,, dar relația cu Zack ce a fost?,, Cred că îl mai știți pe Zack... primul meu iubit, cu arfe de maimuțoi de bani gata, care era să profite de mine la ultima petrecere pe care am organizat-o... Păi, să zicem că a fost o primă încercare eșuată. Credeam că suntem împreună, dar nu era așa. Stăteam mai mereu despărțiți, deoarece el pleca mereu cu băieții lui în cluburi, iar pe mine nu mă lăsa să ies în oraș sau măcar să mă lase cu prietenele mele pe undeva, deoarece era foarte gelos și nu accepta să se uite și alți băieți la mine, deși știa că eu nu accept niciun fel de avans de la altcineva.

MarkoUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum