Marko

Capitolul 16

,,Lacrimile mele nu au stins focul pe care l-ai aprins și l-ai lăsat să ardă toată pădurea din sufletul meu."

Ușa de la intrare se deschide și pe ea intră Marko foarte fericit. Nu știu de unde acel zâmbet uriaș de pe fața lui, dar mă bucur pentru starea lui de spirit.

—Buna dimineața din nou, iubito! Marko veni în bucătărie, mă luă în brațe, după care mă sărută ușor pe gât.

Zice cu o așa sclipire în ochi când pronunță acest cuvânt ,,iubito,, , de parcă, de fiecare dată îl pronunță pentru prima oară și chiar nu vreau să îi iau acest drept și să îl dezamăgesc.

Sunt oameni care, atunci când le vorbești, se uită la tine cu o privire goală, care nu-ți transmite nimic. O privire seacă. Și oameni cu niște ochi care te pătrund de nu mai știi de tine. Te fixează în timp ce le vorbești, de îți uiți cuvintele. Devii sfios și îți vine să iei o pătură și să te ascunzi.
Și sunt oameni în privirea cărora te simți ca acasă. Acolo, în ochii lor, găsești liniștea, cald și bine. E confortabil să vorbești cu oameni care știu să te privească când ai ceva de spus. Sau de tăcut.
Îmi plac oamenii care știu să te privească.

—Bună dimineața! Am pregătit cafeaua. Vrei să stăm să o bem aici sau în drum spre liceu? Este devreme oricum și la cum știu că, conduci, nu o vom putea bea în mașină.

—Avem destul timp pentru a ajunge la liceu, nu te îngrijora. Și cum adică "la cum știu eu că, conduci"? Atât de groaznic ți se pare că, conduc?

Cu câtă modestie spune asta. Știe doar că este cel mai bun. Însă conduce prea repede pentru a putea servi o cafea în mașină.

Nu pot spune că urăsc viteza, chiar îmi place, dar faptul că părinții mei au murit într-un accident de circulație, mă face să mă gândesc de două ori la viața mea și a acelora care sunt cu mine în mașină, înainte de a apăsa accelerația.
Asta ar trebui să facă și Marko, însă nu am așteptări de la el, deoarece nu cred că aș putea niciodată să îi scot viteza din sânge. Este foarte bun la volanul unei mașini, iar cursele câștigate i-au dat foarte multă încredere în el și pot spune că i sa urcat la cap că este cel mai bun, încât uneori chiar nu mai ține cont de viteza cu care merge. De multe ori îl atenționez eu când întrece limita, pentru că el chiar nu își mai dă seama, 100 km/h pentru el reprezintă un nimic... Norocul lui este că are precizie, atenție și niște reflexe foarte bune, altfel nu știu dacă ar putea stăpâni atâția cai putere.

—Ești cel mai bun și știi asta, așa că nu te mai flata singur.

—Dar nu am făcut-o singur... ultima cursă am câștigat-o datorită ție, fiindcă ai fost acolo, așteptându-mă.

—Ai fi câștigat oricum, îmi dau ochii peste cap privind brunetul care își bea elegant cafeaua.

—Nu contează. Pentru mine a însemnat foarte mult că ai venit cu mine. Simt că tu ai devenit îngerul meu păzitor. Am simțit că nu mai are ce să mi se întâmple atâta timp cât tu ești la linia de finiș și mă aștepți.

Fiindcă a zis asta, că eu am devenit îngerul lui păzitor, cred că este timpul să încerc să îl protejez și să îi spun că am auzit ieri ce au vorbit când am ieșit din liceu, când el era cu toată gașca lui lângă mașină... spuneau că vor să se bată cu niște persoane, însă nu am înțeles cu cine, deoarece după ce am venit, ei au tăcut.

—Marko, pot să te întreb ceva? Însă vreau să îmi spui tot ce ai de gând să faci... și să nu mă minți.

—Mă sperii, Stormy! Ce ai pățit? Brunetul mă prinse de încheietură și se apropie enorm de mine.