centrul universului

prolog

inspira,

expira,

inspira,

expira,

inspira...

fugea. alerga prin centrul propriei minti. in stanga se intindeau hectare de campuri aurii, udate de ploaia abia plecata, asa ca pareau stropite cu ambrozie cu tot atata naturalete cat altcineva le-ar fi presarat cu pesticid. in dreapta, dedesuptul marginii abrupte a dealului, se unduiau valuri spargandu-se de mal, cu tipetele spumelor sarate acoperind tot peisajul auditiv. pe orizont, in vest, in spatele ei, heliosul se lipea de mama gaia intr-un sarut explozivil ce radia amestecuri cromatice de rosu si portocaliu. apa marii parea aproape sangerie, mugind si disperand sa isi zica povestea, povestea ei si cum a reusit sa rapeasca sufletele a miliarde de pirati si marinari, din gelozie pentru cei ce pot misca, si cei ce sunt efemeri si tineri toata viata.

in fata era ce e mai rau: aproape nimic. doar o punte de trecere dintre lumea viilor si lumea mortilor. sau lumea mortilor si lumea viilor. o data ce te afli intr-una dintre cele doua, incepi sa dispretuiesti si sa te temi de opozitie, in asa fel incat moartea pentru morti era paradis, ca sa-si amageasca suferinta de care nu mai scapa, iar pentru cei in viata era oribila, si vice-versa. cioturi de copaci taiati, uscati insa, cumva, in ironia incomfortului absolut, si putreziti in acelasi timp, se aflau ici-si-colo de unde ar fi trebuit sa se afle intinderile balaie de grau, la nord. oceanul era si mai violent in partea asta, inghitind in total plaja de nisip ce mai degraba era format din cioburi ascutite de scoica cat aratatorul sau, sau mai mari, si involburandu-se de parca fierbea aproape de punctul evaporarii. solul pe care fugea devenea brusc mai inchis la culoare si mai putin uniform. se opri, tarsaindu-si calcaiele pe pamant fix inainte sa intre in acest lor ce parea post-apocaliptic, si numara in gand pana la zece, analizandu-si proba. isi regula respiratia. parca erau doua lumi diferite, iar granita era trasata cu o rigla imensa si dreapta, definita. apoi inspira adanc aerul sarat ce ii purifica sinusurile, si mai facu un pas, cu mainile inainte, gasind ceva ce parea un zid membranos, invizibil, intre cele doua emisfere, si apoi se impinse in aceasta granita, trecand ca prin gelatina, si inchizandu-si ochii apasat. cand ii deschise, in fata ei se aflau doua siluetele slabe si inalte de care putea sa jure ca nu erau acolo ultima oara cand se uitase, privind o. privi in jur, apoi in spate, la peretele invizibil, iar cele doua locuri parcase inversasera, cu nisipul inconvenient, copacii taiati si marea nebuna in spate, si cu campiile zeiesti, apa normala si drumul regulat acolo. se forta sa isi puna un zambet pe chip, muschii obrajilor durand o de la gest, si sa se uite la cele doua fiinte.

- buna ziua, aeleria, zise una dintre cele doua persoane aproape fantomatice, insa frumoase, bun venit in taramul mortilor!