Drumul spre inima ta

5. Blondă şi misterioasă

CAPITOLUL 5

Am adormit întins pe spate, ca o plăcintă, habar n-am cred că undeva spre 2 noaptea.

Eram chemat la masă de mama şi am deschis ochii speriat. Amintiri de noapte trecută mi-au străfulgerat mintea şi mi-am adus aminte instant idioţenile pe care le-am făcut aseară.

Slavă cerului că era sâmbătă şi aveam s-o văd pe Stella. Nu eram suta la sută convins dacă să merg sa îi văd noua achiziţie, dar eram nevoit acum din cauza problemelor personale pe care mi le cauzam singur.

- Bună dimineaţa, mi-am salutat familia care lua deja micul dejun. Am făcut un sacrificiu să mă trezesc mai devreme. Eram de lăudat şi luat acasă, nu?

- Neaţa fiule. M-a salutat mama zâmbind. Cum ai dormit?

M-am aşezat la masă gânditor.

- Bine. Nerăbdarea mă ardea pe interior.

Nu puteam să iau micul dejun în condiţiile astea, trebuia să vorbesc cu Shanon, trebuia să clarific situaţia neplăcută de aseară. M-am ridicat de la masă fără să scot un sunet.

- Unde mergi? m-a întrebat mama studiindu-mă curioasă cu ochii ei verzi.

- Ăm... vreau nişte sare. Bravo Lucien, o sută de puncte pentru că mănânci unt cu gem de căpşuni şi sare, îmi spun în minte. Eşti mai inteligent decât prevede legea.

- Îi poţi spune Fionei să îţi aducă, m-a oprit mama cu vorbele ei.

Nu înţelegi mamă?

- Vreau să îi spun să îmi facă nişte omletă.

Da! Aşa da, ideea asta e genială. Mama a ridicat din sprâncene sugestiv şi m-a lăsat în pace. Am intrat în bucătărie tot numai un zâmbet. M-am dus fericit spre Fiona şi am luat-o într-o îmbrăţişare de urs. Am sărutat-o apăsat pe obraz iar ea a râs.

- Ce mai vrei acum? întreabă ea scotocind prin frigider.

- Clătite? spun entuziasmat.

Am mers şi am dat drumul radioului lăsând o melodie de la One Republic să invadeze camera pe acorduri de chitară. Fiona a zâmbit şi a scos ouăle din frigider. Şi-a luat un castron şi a început cu mişcări uşoare să amestece ingredientele.

- Tatăl tău nu e deloc mulţumit de purtarea ta, mi-a spus ea turnând coca în tigaie.

- Şi ca de obicei mie nu-mi pasă. Am 33 de ani nu cinci. Ar trebui să înceteze odată şi pentru totdeauna să încerce să îmi mai controleze viaţa.

- Nu procedezi cum trebuie Luce. Tatăl tău şi-a pus la bătaie ani buni din tinereţe pentru copiii lui, ştii tu ca să vă ofere un trai decent .

- Şi restul de viaţă şi-a petrecut-o ca s-o distrugă pe a mea! Protestez eu. Nu m-a lăsat niciodată sa fac ce vreau si s-a asigurat că îmi pune beţe în roate de fiecare dată. N-o să îl iert niciodată pentru că mi-a distrus visele, iar tu mai bine decât oricine ştii asta.

Pictură. Mă visam pe la 15 de ani un Pablo Picasso al secolului XXI. Nu partea materială mă interesa, cât voiam faima. Voiam să trăiesc suficient cât să îmi văd măcar o lucrare expusă la Luvru. Tata a avut grijă însă să îmi spulbere pe rând fiecare idee şi să dea cu piciorul tuturor încercărilor mele de a deveni un artist în toată regula. Mi-a ales şcoala, liceul, până şi facultatea. Am fost respins pe rând la Oxford, Cambridge, Harvard, Princeton si restul universităţilor unde tata voia să intru. M-am trezit la realitate cam târziu şi am ales în cele din urmă Los Angeles-ul. Am dat la arhitectură şi am stat liniştit patru ani departe de el.