Călătoarea: Dincolo de Amaris

Capitolul 36

*Din perspectiva lui Lerna*

- Deci musafirii nostri au plecat. ofteaza Marcus, privind prin bucata transparenta de sticla.

Masina neagra a lui Camber se indeparteaza de cabana din lemn si se avanta in padure, lasand in urma ei un fum negru care se ridica spre cer. Cativa nori decoreaza taramul de sus si as vrea sa vad mai multi, dar geamul ma impiedica sa fac asta. Cand pun mana pe el, vad doar alb: zapada, palma mea si norii. Toate sunt calatoare. Zambesc larg si privesc in sus, zarind deja doi ochi maronii fixati spre mine. Ei stralucesc de fiecare data.

- Hmm, ce-ai vrea sa facem azi? intreaba Marcus, sprijinindu-se cu umarul de un perete.

Clipesc des spre el, iar buzele baiatului se ridica intr-un zambet micut.

- Nu stiu... murmur eu.

- Vrei sa facem o plimbare de dimineata?

- Nu! sar eu, speriindu-l pe Marcus. Adica... N-Nu, nu vreau. Scuze.

Expresia surprinsa de pe fata lui la tonul ridicat al vocii mele se schimba intr-una blanda cand imi cer scuze. Asta imi place la Marcus, niciodata nu il deranjeaza ce spun sau daca nu vreau ceva. Antea mereu ma alunga daca imi cer scuze. Mi se pare ca ei nu ii place mila. Mi se pare ca mie imi place. Nu am primit-o niciodata.

- Bine dar. Ramanem in casa. accepta baiatul.

Voiam sa imi cer scuze inca o data pentru ca l-am refuzat, dar sesizand asta, Marcus isi pune mana pe umarul meu si il strange usor. Imi cunoaste reactiile bine. Eu nu i le cunosc pe toate, dar uneori imi place sa le imit. Am mai multa incredere in mine cand o fac si ma simt ca Antea.

- Ce zici sa pregatim ceva gustos? Poate niste fursecuri? propune baiatul, inclinandu-si capul in dreapta.

Dau cu repeziciune din cap, parca simtind deja gustul divin si dulce in gura. E o idee minunata! Fata mi se lumineaza, orice indoiala disparand. Desi nu stiu sa gatesc prea bine, o sa ajut cu orice. Iubesc cu toata fiinta tot ce contine zahar. Marcus surade la reactia mea, si nu pot decat sa ma gandesc ca zambetul lui larg il face de zece ori mai dragut. Deodata, umarul pe care sta mana lui se incalzeste, iar sangele imi urca spre obraji.

- Cu ciocolata? intreb eu plin de speranta.

- Le facem cu orice vrei tu. ma asigura el.

- Super! chitai eu. Dar plec mai intai sa imi schimb pijamalele.

- Te astept in bucatarie.

Eu si Marcus iesim din camera de zi, el plecand in dreapta, iar eu fugind de-a lungul holului pana in camera noastra. Deschid usa din lemn dur, intrand in incaperea spatioasa. Podeaua si peretii sunt din lemn, la fel ca in toata cabana. Un pat gigantic, de doua sau trei persoane, e in mijlocul camerei, iar in lateralele lui sunt doua noptiere. Vizavi de mine e usa care duce spre baie. Un candelabru auriu lumineaza totul. Pe peretele din fata patului sunt o multime de rafturi pline de carti, urmate de dulapul in care Marcus isi tine hainele.

Merg spre acel dulap si il deschid. Cu o fata ganditoare, incerc sa ma decid ce sa imbrac. Dau din umeri si insfac un tricou si o pereche de pantaloni de trening. Oricum toate hainele imi sunt largi. Indiferent de asta, ma bucur ca Marcus ma lasa sa le imprumut. Nu am foarte multe haine in posesia mea.

Dezbrac pijamalele care deasemenea sunt ale lui Marcus si le arunc pe pat, dupa care imbrac hainele alese. Trebuie sa rasucesc poalele pantalonilor ca sa nu ma impiedic de ei. Aceasta actiune ma face nostalgic, iar zambetul imi dispare pentru cateva secunde de pe fata. Cand eram un copil, traiam cu parintii mei in padure. Nu am stiut niciodata cum am ajuns acolo, dar tin minte ca si tata imi imprumuta hainele lui care erau cu multe marimi mai mari. Aveam sapte ani cand niste barbati si femei fara semne pe palma dreapta ne-au gasit si au discutat ceva cu tata. In urmatoarea zi, parintii m-au lasat in Telia. Nu i-am mai vazut de atunci.