Momentul Potrivit

     — La dracu' și cu vremea asta!

          Mi-am pornit ștergătoarele în speranța că mai exista vreo șansă să văd ce se întâmpla pe șosea. Nu exista nicio șansă. Picăturile de ploaie erau atât de dese și de agresive încât săracele ștergătoare nu aveau cum să facă față. Nu mă ajuta deloc nici faptul că era întuneric, iar luminile stradale se reflectau haotic în picăturile de apă. După zece minute aprinse în care am înjurat cu spor vremea și am sperat ca ploaia să se transforme miraculos în ninsoare, am parcat în sfârșit mașina mea veche și hidoasă.

          Becurile îi străluceau în toată casa, așa cum eram obișnuit și am chicotit dezaprobator, alergând prin ploaie. I-am sunat la ușă în timp ce îmi strângeam geaca în jurul taliei. Pașii ei mici s-au auzit cum au dat năvală pe scări, deși sunetul ploii pe pavaj i-au făcut cam greu de distins. Oricum știam deja cum îi sunau tălpile când se loveau de scările vechi, îi cunoșteam toate variațiile: când cobora scările plictisită, grăbită, alene, fericită. Am ajuns la ușa ei de atâtea ori și i-am ascultat pașii atâta amar de vreme că deja puteam să-mi dau seama de starea ei după cum cobora scările.

     — Ești plină de bani, am remarcat eu în momentul în care mi-a deschis ușa.

          M-a privit confuză un moment, până am decis să-mi clarific afirmația:

     —  Este destul de scump curentul, i-am zis, văd că ai bani de dat cu toate luminile aprinse în casă. Sau ești în mai multe locuri în același timp?

          Adela a râs scurt și mi-a luat geaca din mână în timp ce mă descălțam.

     —  Nu ți-am spus niciodată cât sunt de bogată, nu? Am bani de mă doare capul.

     —  Poți să-ți iei și niște papuci de casă din ei dacă tot ai atât de mulți. Într-o zi o să rupi scările alea.

          Și-a dat ochii peste cap și a chicotit, mereu îi spuneam asta. Mi-era greu să n-o admir atât de evident la fiecare pas. Pentru mine nu exista pe lume o fată mai frumoasă decât Adela, iar faptul că trebuia să-i ascund această informație mă întrista teribil. Aș fi vrut să știe si ea cât era de frumoasă.

    —  Ce zici, mă vopsesc blondă? m-a întrebat în timp ce se așeza pe pat.

         M-am pus pe scaunul de la birou după ce am înlăturat cu mâna un morman de haine de pe spătarul lui.

     —  Mie-mi place cum îți stă șatenă.

     —  Oricum nu cred că mi-ar sta bine că am ochii verzi.

          A ezitat o clipă.

    - Lui David îi plac blondele.

          Îmi doream din tot sufletul să-mi dau ochii peste cap. David era un băiat de treabă, am stat la câteva beri cu el, până când i-a spus Adelei că nu-i place că are un cel mai bun prieten băiat. Frica Adelei ca David să se despartă de ea ne-a adus într-un punct în care ne vedeam pe ascuns și încercam să evităm ieșirile în oraș ca nu cumva David să se supere ca o fetiță.

     - Pentru ce sunt aici, Adela? Așa de bine stăteam în pat!

          O mințeam. Nu exista altceva ce îmi doream să fac în afară de a sta în compania ei, s-o ascult, s-o ajut, s-o sfătuiesc. Deși mi-o doream pe Adela foarte mult, nu puteam să nu-mi dau seama cât era de fraieră. Tot timpul se dădea peste cap ca să-i facă pe plac iubitului actual, fie el Alex, David, Emanuel și câți iubiți a mai avut ea. Călca pe sticlă în jurul lor, să nu cumva să se supere vreunul pe ceva și s-o părăsească, fără să-și dea seama că niciunul n-a iubit-o sincer vreodată.