Regele Lunii și Regele Soarelui rivali de moarte. Fac parte din vița regală a Vieții, unde prinții și prințesele aduc Soarele anunțând o nouă zi, sau vestind venirea serii, unde stele dansează vals pe cerul senin. Ce se întâmplă, însă când unul dint...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Era dimineață, extrem de dimineață. Soarele încă nu își făcu apariția pe cerul infuzat de stele, și nici nu va apărea prea curând. Avea de gând să rămână noapte pentru mult, mult timp de azi încolo. Mă ridic în capul oaselor întinzându-mi mâinile spre tavan căscând. Ceasul indica ora 03:40. Cel mai probabil bucătăresele și servitoarele trăgeau la măsea în zona de depozitare. Zâmbesc la gândul că nimeni nu își va da seama vreodată de "micile" mele excursii zilnice în grădina din spatele castelului. În fiecare an se planta un singur tip de floare care rezista până în sezonul iernos. De data aceasta, mă așteptau rânduri lungi și parfumate de zambile. Mă apropiu de fereastră unde observ, pentru prima dată pe cineva în grădină. Era un băiat, probabil, de vârsta mea. Un moștenitor al tronului. Castelul era lung cât 50 de hectare. Era aproape imposibil să îi cunoști pe toți locuitorii săi. Fiecare se ocupa cu ceva. Cineva ajuta plantele să crească și să trăiască, altcineva aducea luna, celălalt soarele. Cineva aducea ploaia și zăpada, vântul și căldura. Altcineva se asigura că resursele naturale nu vor dispărea vreodată. Iar alții se ocupau cu pozițiile cerești, pentru care eu, Asteria, concurez. Poate v-am confuzat complet, însă să o luăm de la început. De când au fost aleși ultimii Stăpâni ai Vieții, a trecut 49 de ani. Aceștia fiind aleși pe o perioadă de 50 de ani, după fiind înlocuiți de o generație descendentă fiecăruia, mai tânără, bineînțeles. Eu, fiind fiica lui Rhea și al lui Windsor. Moștenitoarea cerului, și al Vântului suprem, am două opțiuni. Însă, mereu mi s-a părut fascinantă astrologia. Zbam! Se auzi o piatră lovind sticla groasa a geamului din fața mea. Băiatul acela mă zărise. Fir-ar! Deschid geamul fără să mă grăbesc, apoi îmi scot capul rostind un "Ce vrei?" șoptit. - Vii astăzi?! Te aștept de o oră deja! Zbieră el în șoaptă. - Pe mine? Cred că mă confuzi! - Pe tine, normal că pe tine! Asteria Ikeda. Trebuie să... Vorbim. Părea trist. Cel puțin, ultima frază a spus-o cu amărăciune în glas. - Fie atunci. Ajung de-ndată! Închid geamul, nescoțând vreun zgomot, apoi îmi înbrac veșnica rochie cu fluturi imprimați. Nu prea existau în perioada aceea imprimuri pe haine. Era o rochie lungă, la fel ca mine. Aveam 1,75. Părinții mei erau și ei niște "gigantici". Îmi încalț papuceii cu ciucur în vârf apoi pornesc spre ieșirea castelului. Se puteau auzi pașii mei fini în tot holul, totuși nimeni nu se va gândi vreodată că o prințesă de viță ar avea vreun interes să iasă afară la ora asta. Ele trebuie să își facă somnul de frumusețe! Zâmbesc eu. Una dintre ușile castelului era aproape de compartimentul nostru. O apăs grijuliu, apoi răsuflu ușurată să văd că era deschisă. Cu siguranță a deschis-o "băiatul misterios"...Chiar așa, oare cine o fi? Vocea sa îmi părea cunoscută, deși nu i-am putut vedea fața înde-aproape. Intru în grădină ridicându-mi ușor rochia. Pe băncuța lăcuită și vopsită cu alb se afla așezat el. - Ai ajuns. Însfârșit. - Bună și ție. - Scutește-mă de introduceri! - Dar ar fi extrem de nepoliticos! Eu sunt Asteria. - Știu cine ești. - Știu că știi, însă eu nu știu cine ești. - Taehyung. Kim Taehyung. Zise el privind înlături. - Taehyung... Oh! Moștenitorul lunii?! - Shh! Taci! - Scuze, m-am emoționat. - Observ. - Totuși ce vrei de la mine? Și de unde știai că aveam de gând să vin aici? - Ăă, detalii, detalii neimportante. Totuși, am auzit fără să vreau că părinții mei vor să mă căsătorească cu cineva din Vița astrologiei. Cel puțin, cu Cea ce va reuși să devină urmașă a tronului. - Așa și? - Nu îți dai seama ce ar însemna asta?! Ar însemna să îmi petrec toată viața alături de tine! - Nici măcar nu mă cunoști! - Nici tu! Doamne, te auzi ce vorbești?! - În plus, de ce ai veni la mine? Mai sunt alte fete din vița mea, mult mai frumoase decât mine. Probabil 'ăsta e defectul suprem. - Nu e asta... - Atunci?! De ce ai veni la mine și mi-ai spune asta? Care e scopul final? - Vreau să te rog să nu câștigi. - Huh? Nu cred că te-am auzit prea bine. Repetă. - Vreau să- - Gata, Taehyung. Știi că ți-ai asumat un compromis enorm să vii până aici. Dar să mă rogi asta... Le întrece pe toate. În plus, tu alegi ce să faci cu viața ta, nu părinții tăi. - Nu e atât de ușor. - Defapt, ba da, e. - Nu vei înțelege. E un sacrificiu... - Huh? Știi ceva, dacă nu ai de gând să îmi explici mai bine ce naiba vrei să-mi spui, voi pleca. - Nu, stai! - De ce, mă rog? Ai venit pentru a mă convinge să pierd, pentru un motiv prostesc de-al tău. Nici măcar nu știu dacă ar trebui să am încredere în tine. Poate sora ta, o altă concurentă pentru Vița astrologiei te-a trimis. - Cine, Hemera? Ea concurează pentru Vița anotimpurilor. Nu are nimic de-a face cu tine. - Nu înțeleg... De ce ți-ai găsit să mă iei pe mine la întrebări și să îmi distrugi un posibil viitor regal? - Pentru că...Te cunosc. - De unde? - De la întrecerile anuale ale Vițelor. - Oh. - În fiecare an te clasai pe primul loc. - Pentru că îmi plăcea ceea ce fac. - Nu doar asta, Asteria. Cred că ești aleasa- - Oprește-te. Începi să delirezi de la subiect. Din faptul că eu am câștigat ai tras concluzia că eu voi fi Moștenitoarea astrologiei? Apreciez, însă viața cuprinde multe momente neașteptate. - Nu și asta. Tu vei fi aceea. O știu prea bine. -Uitasem că ești și prezicător.
Simt cum o mână umedă mă izbește de gardul înalt. Era destul de înalt. Avea peste 1.85 cu siguranță. Mă uitam la fața lui destul evident. Mai avea puțin și izbucnea în lacrimi. Își ținea dinții încleștați. Părul des îi acoperea ochii misterioși. Îi puteam auzi și simți respirația precipitată. Aburi buclucași îi ieșeau printre dinții strânși - De ce nu mă asculți? Mă întrebă privindu-mă în ochi. - De ce nu te ascult? Pentru că nu pot. Nu pot când te uiți așa la mine. De ce am spus asta? Îl știu doar din auzite, rar din priviri. Deși acum...Simt ceva. -Huh? - Trebuie să plec. -De ce? - N-am de ce să mă justific în fața ta. Zic eu zâmbind desprinzându-mă din strânsoarea sa. Arăta surprins. - Încă nu am terminat! Asteria! -Shh, ne vedem și mâine. Răspund eu apropiindu-mă de poartă cu buzele arcuite într-un zâmbet.
