știi
e întuneric
aici
și răsună
răsună răsună
prin crăpătura ușii
vocile de flori
de pe mormânt
aduci o
în fiecare vineri
o lalea de culoare
diferită
și o lași să lâncezească să se usuce să prindă și ea țărnă
și să nu mă mai simt atât de împotmolită
aici;
când eram și eu
vie
îmi ziceai de fiecare dată când mă
vedeai zugrăvind un zâmbet mai
dibace
că sunt frumoasă frumoasă
de îți vine să mă îngropi
undeva
sub vreo cinci kilometri de
valuri de praf și să mă lași să îmi
cresc viață
pe oase
că te fac să
râd cu cât de
prefăcuto-frumoasa sunt și îți întindeai mâna sa îmi zmulgi - cu z -
un chicotit chior
de-a binelea
și apoi zâmbeai și tu
fals fals
și frumos
îmi spuneai că
dacă toată lumea ar fi atât de
reală ca mine
am trăi un al treilea război
mondial și că
firele mele de păr
despicate arată mai bine
mai bine decât kilogramul de fond de ten cu care
mi-am acoperit
lacrimile
și totuși uite
lumea e mai întunecoasă acum
am fost și eu sinceră
o dată
am fost și eu
eu
o dată
și am terminat îngropată
în praf
cum voiai și tu
să fiu
am ajuns praf
mai mult
totuși
și nu crește din mine
nicio floare
doar se usucă și prind mușchi
în locul meu și
vii
în fiecare vineri
după ce îți termini
de bocit clipa
vii și te culci peste mine
și te apropii cât de mult poți
de oasele mele
și îți lași țărnă pe ochi
și apoi
te trezești luni
dimineața
cu ochii albi și cu mâinile negre și privești cerul
printre cei doi nuci preistorici
privești cum roiesc
vânturile
prin crengile
bolnave
și asculți cum mă întorc în
sicriul meu spațios și
zâmbești
atât de
frumos
că pare că
plângi
zâmbești
și vrei
să fii
ca să pot fi
și eu.
frumos.
2 aprilie, 22:22, flori și pământ
