Iubirea ca unealtă de salvare

Capitolul I

    - Unde mă duceți? Dă-mi drumul nemernicule!

Mă zbat să scap din strânsoarea acestor oameni pe care nici nu-i văd la față. Mi-au acoperit fața și mă târăsc fără pic de milă. Deodată simt că întunericul dispare și mă trezesc într-o încăpere foarte mică, fără ferestre și luminată doar de o lampă ce stă pe o măsuță într-un colț. Îmi privesc mâinile, sunt legate cu o sfoară, la fel și picioarele. Nu mă pot mișca, tot ce pot face e să aștept să văd ce se întâmplă. Din întuneric, se apropie de mine o siluetă înaltă și slabă, care are fața acoperită cu o cagulă și care nu spune nimic. Se îndreaptă cu pași mici și lenți, parcă își calculează fiecare mișcare. Ajunge la câțiva cm de mine, iar eu mă panichez, nu pare să aibă intenții bune. Încep să țip, dar el îmi acoperă gura cu palma lui și deodată strigătul meu amuțește. După asta tot ce face e să-mi lase o sticlă cu apă și un bilețel. Apoi se face nevăzut înapoi în întuneric și liniștea se apune asupra camerei în care mă aflam. 

    - Ce caut aici? Ce se întâmplă? mă întreb eu în sinea mea. Probabil că am spus-o cu voce tare căci glasul meu a răsunat ca un ecou în încăperea goală..

Încep să mă plimb dintr-o parte în alta a camerei ca o nebună, dar încercând să-mi păstrez calmul și analizând ce e în jurul meu. Nu puteam distinge prea multe în acel întuneric asurzitor. Apoi îmi amintesc de bilețel, îl iau repede și încep să-mi arunc ochii pe cele câteva cuvinte imprimate pe hârtie:

" Nu ești tu de vină pentru ce ți se întamplă, uneori viața nu e dreaptă"

- Ce naiba ar trebui să însemne asta? Adică înțeleg că nu totul e roz, dar de ce tocmai eu și de ce? Nu știu cine sunt cei care m-au închis aici și nu îmi amintesc cum am ajuns aici...Ceva este putred la mijloc, ceva nu se leagă. 

Copleșită de toată neliniștea ce mă cuprinsese in ultimele câteva momente petrecute  și toate gândurile care nu aveau astâmpăr în mintea mea, am simțit cum întunericul în care mă aflam se adâncea. Ochii îmi alunecau de parcă și ei voiau să se sfârșească ziua aceea, corpul devenea din ce în ce mai greu până când nu l-am mai simțit deloc.

...

Ziua precedentă:

Muzica de pe fundal acoperea toate vocile persoanelor din jur, atmosfera de petrecere se instalase, iar barul din club era super aglomerat. La o masă, într-un colț mă aflam și eu, vizibil amețită cel mai probabil după câteva shoturi de alcool, care simțeau că veneau înapoi. Nu obișnuiesc să beau, dar azi m-am lăsat purtată de val...am intrat în jocul prietenilor mei. O senzație de greață mă cuprinsese, privirea mi se încețoșase și abia dacă mai puteam să mă țin pe picioare:

- Hei, hei! Ai nevoie de ajutor, eşti în regulă? Pari cam palidă, ai pățit ceva? mă întreabă un străin văzând starea în care mă aflam.

- Ă..hei. Eu doar trebuie să merg la baie... Atât!

Mă sprijin de pereții din drumul ce pare să ducă spre toaletă, sau cel puțin așa speram...Reușisem să ies din gălagia aceea , dar tot nu îmi puteam auzi propriile gănduri și simțeam că o să mă prăbușesc. Intru în încăperea care astupa tot  ce cu câteva clipe înainte mă indusese într-o stare de euforie, iar acum ajunsesem în stadiul acela în care nu-mi trecuse niciodată în minte că o să mă aflu. Mă apropii de oglindă, mă privesc, dar imaginea mea apare distorsionată, parcă nimic nu voia să stea locului și parcă eram într-un vis. Mă aplec asupra chiuvetei și îmi clătesc fața cu apa cu gândul că imi voi reveni. 

În doar câteva clipe, dau să-mi reprivesc reflexia și în locul feței mele, văd imaginea cuiva ce mă domina numai cu statura și a cărei fețe nu se vedea. M-a oprit înainte de a scoate vreun sunet și cu o voce gravă, a mormăit doar: 

- Taci dacă vrei să mai vezi lumina zilei!