AM FOST, CÂNDVA!

Acea vară, de neuitat!

Undeva în trecut. ..

EL

- Mamă, vino să te îmbrățișez, plec, dar mă întorc săptămâna viitoare, promit!
- Să-mi trimiți lista de cumpărături de pe acum, știi cât de uituc pot fi uneori.

O văd și pe bunica mea cum stă în pragul ușii și îmi face cu mâna blând.
Repet la rându-mi gestul făcut de ea și în minte mi se derulează toate dățile în care stătea și mă aștepta să vin acasă, să ne mai povestim.
- Ai grijă de tine copile, să mănânci, să te ferești de probleme, să nu intri în anturaje dubioase și să te ții de muncă...
O aud pe mama cum începe să-și țină discursul înainte de plecarea mea. Îți dă senzația că pleci pentru totdeauna, că nu vă veți mai vedea niciodată așa de profunde sunt cuvintele ei.
Ei bine, viața este imprevizibilă așa că dau cuminte din cap fără a mai spune ceva,o pup pe obrazul ei fin, dar palid, o mai strâng odată în brațe apoi mă întorc și plec.

Auzi la ea, "copile", țsss, mama încă nu acceptă ideea că, fiul ei a devenit bărbat? adică la cei 25 de ani ai mei mă pot declara atât de matur încât îmi pot întemeia propria mea familie, am dreptate?

Vorbind drept, este mamă până la urmă, sunt copilul ei, unicul copil de altfel iar protecția ei sporită mi se pare justificabilă, cred, nu știu, nu am ajuns în punctul de a-mi copleși propriul meu copil cu afecțiunea si dragostea mea dar sper că într-o zi rolurile să se inverseze. Singurele persoane din viața mea care-mi accesează latura mea cea bună, în rest sunt un alt eu, altul care nu este prea plăcut lumii.
Doi bani nu dau.

În timp ce mă întorc în Miami, orașul unde mă instalasem cu ani în urmă, am un *flashback* scurt asupra vieții mele de la 18 ani și până în prezent. Mă gândesc și analizez minuțios toate ciclurile, naturale de altfel, ale vieții prin care am trecut și realizez că, multe sunt cele care m-au dezichilibrat dar și dezvoltat totodată. Nu mă pot declara nici cel mai bogat dar nici cel mai sărac.

Sănătos sunt, nu mă știu cu probleme de mic copil ( am purtat doar ochelari de vedere, dacă se pune), am viața mea în acest oraș, cariera mea, propriul meu apartament, conexiunile pe care le-am creat cu oameni necunoscuți, tot ceea ce am realizat pe cont propriu iar uneori sprijinit din umbră de către familia mea. Pe partea de stabilitate financiară sunt ok, pe partea fizică mă declar mulțumit, pe partea psihică sunt mici detalii irelevante, zic eu, pe care le rezolv din mers, vorba aia, iar pe partea emoțională sunt.. ei bine, sunt... sunt ok, adică, oricine trece printr-o despărțire dar asta nu te poate opri din a-ți continua viața.
Așa este, am iubit o fată din orașul meu natal, împreună am conviețuit cinci ani cu bune si cu rele, cu zâmbete și lacrimi, cu amintiri care mai de care, plăcute sau mai puțin plăcute, cu planuri mărețe dar nerealizabile.

Ce să mai... un amalgan de sentimente, mai mult nu am ce spune.

Viața nu ne-a vrut împreună, așa a fost să fie sau, cel puțin asta îmi impun să cred. Toate își au rostul lor în viață și nu putem forța nimic, iar tot ce putem să facem este să mergem înainte fiecare pe drumul lui.

Sunt întrerupt din gândurile mele de claxonul unei mașini pe care, pe moment nu am recunoscut-o ca fiind mașina colegului meu de muncă.
Îmi face semn să accelerez așa că, mă conformez iar cu un zâmbet larg, dar ștrengar în același timp calc pedala de accelerație și mă pierd pe străzile din Miami. Ce sentiment de eliberare, de ușurare, de libertate îți oferă toată aceată adrenalină, nu se compară cu nimic, dar... nici nu trebuie.

Se trăiește, nu se explică.
Se simte... la cote maxime.
Se savurează, ca pe cel mai mare trofeu câștigat vreodată.

Pe un drum lăturalnic opresc mașina și cobor.
Același lucru îl face și colegul meu, Josh, un tânăr cu vise și speranțe, plin de viață și puțin nesuferit, câteodată.