Colecționarul de inimi - Finalizată(în curs de rescriere)

Dylan

̶ Cine era? Întreabă Havaa imediat ce dau telefonul de la ureche.

̶ Colecționarul a făcut o nouă victimă.

Havva mă privește surprinsă, de parcă acest individ nu a mai ucis pe nimeni, niciodată.

- Trebuie să ne întoarcem, nu-i așa?

- Da. Ne vom întoarce. Dar am o veste bună, îi spun.

̶ Ce veste bună?

̶ Cred că l-am prins pe criminal. Du-te să te schimbi! Îi spun când o văd că nu se mișcă din loc.

Havva pleacă pe scări, iar eu apuc tricoul pe care l-am aruncat pe canapeaua din sufragerie.

̶ Chiar a fost prins? Întreabă Havva, când suntem deja pe la jumătatea drumului, înapoi spre Seattle.

̶ Dacă am amplasat camera de supraveghere bine, atunci, da, l-am prins.

̶ O cameră de supraveghere?

̶ Da. Am amplasat una la gară.

Havva nu mai spune nimic, doar privește în față. Pare îngrijorată. Dar nu înțeleg de ce. Eu unul mă simt ușurat. Există o șansă foarte mere să îl fi prins pe colecționar. O șansă uriașă, de fapt.

̶ Nu mergem la locul crimei? Mă întreabă când vede că ne apropiem de Institut.

̶ Cadavrul e deja la morgă, iar la locul crimei nu s-a găsit nici o probă.

În Institut toate luminile sunt stinse, în afară de cea de la intrare. E normal să fie așa. Nimeni nu lucrează la 4 A.M. . Nimeni în afară de mine și de Havva.

Nu e prima dată când sunt aici la o oră de genul. De multe ori, când lucram la cazuri, mai simple decât cele ale Colecționarului, nu plecam din Institut până nu rezolvam cazul.

Urcăm în biroul meu și îmi deschid calculatorul, deoarece camera pe care am montat-o transmite imaginile aici. Dacă m-aș fi gândit să transmit imaginile pe telefon, nu mai eram nevoit să plec de la cabană.

Havva se așază lângă mine și așteptă cu sufletul la gură ca imaginile să pornească.

Sunt 9 ore de filmări. Derulez până la lăsarea întunericului și aștept să văd mișcare.

Văd că nimic nu se întâmplă și mai derulez zece minute și încă zece și încă zece, până când filmarea ajunge la momentul actual.

Nimic nu am prins. Am montat camera într-un unghi mort.

Am văzut doar două umbre atât. Dar și alea neclare.

̶ Se pare că nu l-am prins nici de data asta. Mă întorc spre Havva.

Ea încă se uită la ecran. Probabil cu ciudă sau ceva asemănător, chiar nu reușesc să îi citesc emoțiile. Dar cel mai sigur este ciudă, pentru că ne-a scăpat printre degete. Din nou.

̶ Du-mă acasă! Spune ea epuizată.

̶ Păi și cu cabana? Nu ne mai întoarcem?

̶ Aduci tu bagajele. Eu nu mai am starea necesară pentru o excursie.

֎

Nu am pus geană pe geană tot weekendul. Pur și simplu nu am reușit să adorm.

Iar acum o nouă zi se ivește la orizont. O nouă zi de lucru.

Plănuiesc ca azi să analizez din nou toate crimele Colecționarului. De data asta o să o am și pe Havva să mă ajute. Cine știe poate ea reușește să observe ceva ce eu nu am putut.

Dar nu apuc să analizez mai mult de un dosar, că șeful meu mă cheamă la el în birou.

O las pe Havva, în birou, să analizeze singură dosarele, iar eu ies.

Știi că nu e nimic bun, atunci când te cheamă șeful tău, în mijlocul programului de lucru, la el în biroou.

Nu am mai trecut prin așa emoții de prin clasa a noua, de când am fost prins că fumez în baia liceului.

Presimt că e de rău. De foarte rău. Și eu rar greșesc când presimt ceva.

Ajung la etajul unu, în dreptul biroului șefului. Bat la ușă, iar șeful imediat îmi răspunde.

̶ S-a întâmplat ceva? Îl întreb de cum intru pe ușă.

̶ E legat de cazul Colecționarului.

Dau din cap și îl las să continue.

̶ Ai vreun suspect?

̶ Încă nu...

̶ Dylan! Nenorocitul ăsta a făcut șaptișpte victime și tu nu ai niciun suspect.

̶ Nu a lăsat niciun... indiciu am vrut să spun doar că nu am mai apucat.

̶ Mai ai timp doar o săptămână pentru a rezolva cazul. Dacă nu reușești, cazul va fi închis din lipsă de probe. Poți pleca.

Și asta fac. Plec. Dar trântesc ușa în urma mea. Nu pot accepta asta. Nici măcar când eram novice nu am pierdut vreun caz. Întotdeauna am dus cazurile până la sfârșit. Și întotdeauna am avut dreptate în legătură cu criminalul.

Îmi amintesc că la intrare în Institut e un tonomat de cafea, așa că mă îndrept spre el pentru a mă calma, altfel toți nervii mi i-aș vărsa pe biata Havva, iar ea nu merită asta.

După ce beau două cafele și fumez vreo cinci țigări, țigări pe care le-am cumpărat de la magazinul de peste stradă, mă întorc în biroul meu pentru a o pune și pe novicea mea la curent cu noile vești.

Vești minunate! A se remarca sarcasmul.

̶ Dar ai vorbit cu șeful, nu glumă! Spune Havva imediat ce intru în birou.

Pentru că nu îi răspund nimic și nici nu mă mișc din ușă, aceasta ridică privirea din monitorul calculatorului și, când îmi vede expresia feței, mă întreabă îngrijorată:

̶ S-a întâmplat ceva?

̶ Mai putem lucra la cazul ăsta doar o singură săptămână. Dacă vineri criminalul nu e prins, atunci cazul va fi închis din lipsa probelor.