Poate părea un clișeu, o poveste ca în filme sau un basm cu tipul rău și fata bună, dar aparențele sunt înșelătoare.
Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, nu am ce să-ți demonstrez. Vreau doar să aștern aici povestea mea. Unii pot învăța ceva din ea, alții mă pot urî, unii poate s-ar pune în locul meu dacă ar putea, însă majoritatea dintre voi pot doar visa la aceste întâmplări.
V-ați uitat la filme? Desigur că v-ați uitat la multe povești cu final fericit și mai puțin fericit, poate v-ați enervat că există prea multe clișee în spatele ecranelor sau ale unor pagini în negru și alb, dar să vă spun un lucru sigur: Iubiți clișeele, chiar dacă v-ați săturat de ele, nu pot fi înlocuite. Finalul dulce e mai bun decât cel ce lasă un gust amar...și poate mă contraziceți, dar dimpotrivă! Fericirea constă într-un final fericit, în binele care mereu trebuie să triumfe.
Deci? Cu ce să încep? Ah, da! Cum am ajuns eu, într-un cazinou, la picioarele lăcuite ale unui gangster...(prefer acest termen, fiindcă se putea ocupa cu orice, mai puțin cu legalitățile)...
Într-o zi de primăvară obișnuită, pe când păsărelele cântau și florile înfloreau...Nu,nu,nu!Glumesc.
Împlinisem recent nouăsprezece ani, din care șaptesprezece trăiți în New York. Părinții mei au fost nevoiți să fugă din Istanbul orașul nostru natal din cauza anumitor divergențe între familiile puternice de acolo, una dintre ele fiind a noastră. Familia Kalis, Nazer și Akarsu- numele nostru- au fost într-un continuu război de neam, de sânge și de gloanțe. Tot ce știu despre istoria și fuga familiei noastre în alt capăt de lume, e de la mama și bunica mea pe care le ascultam pe ascuns cum își împărtășeau fricile și îndoielile.
Au trăit cu impresia că dacă eu n-am pus întrebări de ce m-au obligat să-mi învăț limba natală, însemna că nu știu nimic din învârtelile lor. Am simțit războiul dinainte să-l trăiesc. M-au instruit cu pretexte, presimțind pericolul apropiindu-se, iar eu am învățat tot ce mi-au pus dinainte fără să pun întrebări. De ce aș fi întrebat? Să fiu mințită sau să aibe tata motiv să mă bată? Pedepsele lui erau foarte aspre când venea vorba de reguli și onoare. Marele Aldin Akarsu nu știa să fie tată. Atâția ani petrecuți printre străini și tot după legendarele reguli turcești trăia. Și totuși, nu m-a instruit să fiu supusă, ci m-a dus la lupte corp la corp, la TIR, ba chiar m-a învățat să fac și câteva drifturi cu mașina și câteva curse cu obstacole.
Se purta atât de sever că nici nu îndrăzneam să întreb de ce face toate astea. Tremuram în fața lui, anticipam loviturile și zbieretele ieșite la nervi...Nu am avut niciodată voie sa ies din casă fără un motiv puternic, nu aveam voie să am prieteni sau iubit. Chiar și aici printre cei care erau odată străini, nu erau suficienți cei șaptesprezece ani să uite de dușmanii lui. Singurele lui vorbe erau : „ Sefer, ai grijă! Sefer, nu te încrede în nimeni! Sefer vii direct acasă ! " Și tot așa. Afacerile le gestiona de aici din New York dar călătorea adesea în Istanbul.
O vedeam pe mama în genunchi noaptea rugându-se și plângând, de câte ori era plecat. Nu o puteam consola, nu puteam să mă apropii de ea, fiindcă nu vorbea cu mine. De câte ori voiam să aflu ceva, îmi punea degetul pe buze și mă reducea la tăcere. „ Nu vorbim despre lucrurile astea în casă, nu încerca să răscolești situația!" îmi spunea. Nu puteam decât să observ în tăcere ce se petrecea în jurul meu și nu era deloc ceva de bine. Cât uram să nu știu nimic!
Într-o zi, tata era plecat cu afaceri din nou. Mama terminase rugăciunea, iar bunica citea din Coran în camera ei. Era cam nouă seara și mă săturasem de cei patru pereți ai camerei mele ce îi simțeam strângându-se în jurul meu ca un cocon. Am ieșit afară la scară deoarece locuiam într-un duplex modern cu două apartamente imense, fără curte,iar balconul era alăturat de camera de lucru a tatei.
Îmi plăceau grădinile și chiar dacă nu-mi amintesc Istanbulul fiindcă aveam doar trei anișori, voiam să cred că toate casele aveau curți și grădini frumoase, flori de tot felul, aerul umed și plăcut al Bosforului se completa perfect cu ce îmi imaginam eu. Televizorul îmi alimenta și mai mult imaginația și mi-aș dori să mă întorc în locul în care m-am născut. Deși crescută aici în mare parte tânjeam mereu la acel loc ascuns, interzis și îndepărtat de mine.
New York. Un oraș imens, zgomotos și prăfuit de droguri. Nu era în sufletul meu atât de imprimat precum simțeam Istanbulul curgându-mi în vene. Ce căutam aici? mă întrebam adesea. Nu îmi găseam locul și nici scopul în viață. Ce așteptam oare și ce avea de gând tata de mă ținea închisă în acea cușcă de aur? Ce însemnam eu și viata mea pentru el? Trebuia să-mi fac puțin curaj și să aflu ce se întâmplă și pentru că am absolvit oare are de gând să mă lase să studiez sau mă va ține în casă pentru tot restul vieții?
Și în acea seară aflasem mai mult decât puteam duce. Mă plimbam în fața blocului, îndepărtându-mă încet de intrare. Aveam pe mine un hanorac gri ce trecea peste fund și o pereche de colanți negri subțiri, iar părul desfăcut și puțin răvășit de adierea răcoroasă îmi atârna pe umeri, lejer.Doar luminile felinarelor luminau străduța alăturată șoselei principale unde traficul nu se liniștise încă.
Nu m-am dus până în capăt. O teamă că mersesem prea departe de casă mă făcuseră să mă înfior. Sau poate era doar adierea răcoroasă, ori faptul că ieșisem fără permisiune să mă plimb, cert era că o sămânță mică de vinovăție îmi apăsa ușor inima.
Îmi venea să plâng. Ascultam în jur râsete îndepărtate, voci ale unor grupuri care își spuneau glume, își dădeau întâlniri...eu eram singură și la părinți și în societate. Nu aveam cui spune niciun of. Nu avem pe umărul cui să plâng. Mă întrebam dacă am greșit cu ceva, dacă nu cumva a fost o greșeală că m-am născut. Mă întrebam dacă mai sunt și alți prizonieri în propria viață ca mine. Pe cine să întreb, la cine să mă duc? Mă simțeam epuizată, neiubită, neapreciată și o mare străină de familia mea.
Am întors din nou spatele civilizației cu gândul de a mă întoarce acasă. Mai aveam doar cinci pași până la scară. Nu am mai apucat să intru deoarece îmi fusese distrasă atenția de o fată apropiată vârstei mele, ce venea din partea opusă. Fugea speriată, mâncând pământul, din când în când privind înapoi. Am rămas pe loc, așteptând să aflu ce se petrece. Nu m-am ferit, iar ea privind în urmă, s-a ciocnit de mine, și-a cerut scuze întinzând mâinile spre brațele mele, m-a apucat strâns și și-a continuat fuga. Doar lacrimile și vocea tremurândă am apucat să le conștientizez. Am urmărit-o câteva secunde cu privirea și am pornit după ea. Nu aveam de gând ca toată bătaia de la tata și lecțiile de autoapărare să le fi primit în zadar. Ceva bun trebuia să iasă din mine, chiar de însemna să iau și eu bătaie.
