Cum vindeci o inimă rănită

Alegerile ieftine costă scump

Ai fost vreodată atât de jos, încât singura ta șansă a fost să schimbi tot ce credeai că ești în ceva în care era absolut necesar să te transformi? Mie mi s-a întâmplat, nu pentru că mi-am dorit, ci pentru că am fost nevoită să-mi reconfigurez toată personalitatea și stilul de viață.

Se spune că fetele bune țin jurnale, cele rele nu au timp. Obișnuiam să fiu o fată bună până când oamenii din jurul meu au luat tot, toată esența mea, iar eu am rămas doar o umbră, o figurină desenată cu o bucată de cretă galbenă. Era imperios necesar să umplu acel gol, doar că nu aveam niciun manual de instrucțiuni, nu știam nici măcar să desenez. Mă uitam la mine parcă de undeva de jos, un cadru pentru un corp, aproape fără viață, eram depersonalizată, incapabilă să iau o decizie, știam că îmi e milă de mine, de ceea ce devenisem, dar habar nu aveam cum o să ajung să simt din nou bucurie sau plăcerea de a exista pur și simplu.

Închid jurnalul stupid pe care încă scrie Miruna Diamanti, și-l am de când tata a aflat că am scris două cărți și a considerat că un jurnal cu sclipici îmi va alimenta setea de a scrie și va compensa lipsa lui. Am aflat ulterior că toți angajații lui au primit la fel, așadar cred că secretara mi-a trimis-o de fapt. Îmi detest numele de cocalară, așa că-l tai și scriu Mimi, așa cum îmi zic puținii mei prieteni și pun Brătescu, numele mamei. Ehei, tocmai mi-am creat un nume de artist. Gata, de acum pot să scriu proză erotică pentru că am un pseudonim. Este extrem de recognoscibil, dar hei, măcar am încercat. Apoi o să mă lovesc de toți falșii intelectualii care pretind că citesc doar Cărtărescu și Liiceanu, sunt fani Cioran, Dostoievski și Balzac, ei citesc doar clasici domnule, dar în bibliotecile lor improvizate poți găsi Sandra Brown, Vi Keeland, Nadia A. Linette și Cătălina Pană pe care bineînțeles că zic că le-au primit cadou de la niște amici cu gânduri năstrușnice că doar n-o să recunoască că le-au adăugat în coș de bună voie. Nicidecum, ei sunt mai sfinți decât însuși conceptul de sacru. Doar că profanul a făcut mereu parte din natura umană. La fel și hedonismul meu, l-am ascuns cât am putut, l-am reprimat în cele mai lăturalnice străduțe ale ființei mele, dar a ieșit la iveală într-un moment complet nepotrivit.

Visez cu ochii deschiși la clipa în care mă pierdeam în ochii imenși al unui tip ca ultima cretină. Balele îmi lipseau, că în rest le aveam pe toate. Pun pariu că aveam pupilele cât tot ochiul. Pentru el era evident că nu trebuia să facă prea multe. Simțeam că dacă nu-l sărut în momentul acela, mor. Și atunci, mi-am zis „Miruno, ai ieșit tu cu toate țestoasele ninja și nu te pupi cu un tip de care ești vizibil atrasă?" Așa am justificat în capul meu gestul imprudent și aparent o decizie bazată pe un raționament emoțional sau mai degrabă lipsa creierului meu care era plecat în vacanță. Unde mai pui că nu-l văzusem până în ziua precedentă decât în niște fotografii adăugate pe un profil de întâlniri rapide cu persoane care locuiesc în preajma locuinței mele.  Da, atât de jos ajunsesem. Dar despre asta, voi vorbi mai târziu.

Ca să-mi distrag atenția și să scap de tirania ideii că-mi irosesc timpul, mă ridic greoi din pat și mă târăsc până-n bucătărie să-mi fac o cafea. Dar înainte ca apa să dea în clocot, flacăra începe să pâlpâie a moarte. A naibii butelie, nu putea să se termine înainte să-mi încep și eu ziua în mod decent? Pun pe mine o fustă albă cu puf în care îndes cu grijă o maletă roz, îmi trag pe mine repede niște dresuri mai groase de culoarea piciorului, că totuși e frig afară de-ți îngheață gândurile. Nu pot să mă abțin și adaug niște șosete flaușate albe cu inimioare care ies rebele din ghetele cu ținte, doar așa ca să simt că mi-am pus amprenta.

Sunt nevoită să ies din casă pentru că mi-am propus ca astăzi să scriu și pentru că nu am căldura focului ca să-mi fac singură cafeaua, mă duc s-o vânez, adică s-o cumpăr.

După privirile dubioase de pe stradă a masculilor de seamă cu bunicul meu, realizez că nu sunt sexy, sunt de-a dreptul bizară, ceea ce e bine, întrucât o să scap de privirile libidinoase. Sunt prea ciudată și prea artistă ca să-și bată capul cu mine.

Întru la o șaormărie și îmi comand o pizza cu prosciutto ca ultima fițoasă. O înfulec cu personalitatea mea de porcușor agresiv, dar ies cu o figură de înger, o minionă care nu știe pe ce planetă trăiește.

Cafeneaua Amourg mă așteaptă cu brațele deschise. Are și mese spațioase unde pot să-mi pun laptopul și să scriu. După ce îmi primesc latte-ul cu cocos, îmi adaug două plicuri de stevia. Am fost pedepsită de către divinitate sau de vreun zeu budist, să zicem Ganesha, căci am pus capacul de formă și acum sunt fericita deținătoare a unei mari pete de cafea. Nici nu pot să zic că fusta a fost creată astfel, că oamenii nu sunt fraieri. Deși dacă m-aș pricepe să croiesc haine, mi-ar trece prin cap să fac o fustă albă cu un soi de maro, aș denumi-o cafea cu lapte la propriu. Dar hei, toată lumea știe că persoanele creative creează, dar eu Miruna, cel mai bine mă pricep să creez probleme.

Gata cu zidul plângerii, e timpul să scriu. Mă forțez și îmi ies aceste trei rânduri.

„Irina aprecia trei lucruri în viața aceasta: viața sa haotică de artistă, un pahar de vin rose, de preferat cu bule și un bărbat frumos de pici, ca scos din cutie, diplomat, întotdeauna cu vorbele la el."

O las baltă și-mi dau seama că nu are niciun rost. Irina sunt eu de fapt și Miruna n-are niciun chef să scrie.

Adevărul e că a devenit din ce în ce mai greu să scriu de când al doilea meu roman a primit o grămadă de critici de la cititorii mei avizați, specializați în bârfe ieftine și răutăți gratuite. Ca să înțelegeți mai bine, un grup de casnice s-au luat de scriitoarea Miruna Diamanti pe care n-a învățat-o nimeni să scrie, această pasiune creându-se ca un soi de mecanism de apărare față de realitatea cruntă, iar singurul său mijloc de a se ascunde de o viață mult prea haotică, era să citească, să se identifice cu personajele, să fie ele pentru că acestea aveau o existență mult mai interesantă decât a ei. Și de când a primit aceste minunate remarci cu privire la ultimul roman scris, Miruna are mai puține cojones, a intervenit o frică pe care nu o deținea înainte, teama de a da greș, de a scrie fără structură.

Asta era și ideea. Să scriu ca să nu ucid oameni. Mi-a șoptit un pescăruș că nu mai sunt locuri la Poarta Albă. Poate nu ar mai trebui să spun asta cu voce tare, că ajung direct la Palazu.

Cafeneaua Amourg a reușit să mă enerveze teribil deoarece în playlist-ul lor s-a strecurat o melodie cretină, pe care Bogdan, fostul meu prieten obișnuia să mi-o fredoneze.

Și credeam că am uitat de el, credeam că am trecut peste. Adică m-am străduit foarte tare. Sunt intrigată pentru că nu există un manual de instrucțiuni despre cum să supraviețuiești decent după o despărțire. Nu există un leac pentru obișnuință, pentru codependență, așa că sunt nevoită să trec prin toate etapele, oricare ar fi acelea. O parte din neputință a trecut, poate ar trebui să scriu despre asta, o grămadă de oameni ar putea beneficia de experiența mea sau ar putea să nu facă toate alegerile mele tâmpite.

Durerea are propriul ei limbaj. Nu te întreabă pe tine dacă ești de acord cu prezența ei, pur și simplu vine peste tot după tine. Tu o dai afară din club, ea flirtează cu bodyguardul și intră după tine la baie unde te străduiești să te dai frumos cu creion de buze, fără să-ți faci conturul până la nas, dar măcar machiajul se șterge, nu e ca și cum ți-ai pus botox, așa că, dă-o în pisici de viață. Te rogi să nu ți se facă rău, să nu vomiți prin club pentru că ție îți place să miroși frumos, iar parfumul de vomă prinsă în păr nu se află în lista de preferințe. Dar durerea se cară după tine și vine în forma unui bețiv fericit care te întreabă dacă vrei shot. Îți vine să-i strigi: „Shot să-i dai lui mă-ta", dar surprinzător te abții și îi spui că vrei doar apă. E unu pentru tine și zero pentru durere, dar are ea metodele ei de a reveni în forță.

Mă scoate din minți melodia sufletului, vieții, așa că mă ridic și plec. Nu-mi vine să cred că niște versuri stupide m-au dus acolo, la momentul despărțirii noastre.