Dacă...

DACĂ...

Pietre de mormânt. Peste tot pe unde îmi arunc privirea, văd numai pietre de mormânt. Dar niciuna nu e cea pe care o caut eu. Înaintez spre ele și mă abat de la cărarea pietruită. Frunze moarte mi se lipesc de talpa pantofilor și tivul pantalonilor mi se umezește. Frigul mi-a pătruns până la măduvă dar rabd. Nu voi avea parte de liniște până nu o voi găsi. Și-ntr-un final privirea îmi cade peste o piatră veche ciobită de vreme și ploi. Iar dacă e să mă iau după felul în care îmi bate inima, știu că am găsit-o. Și orice dubiu dispare atunci când citesc inscripția.

În memoria Fetei în Albastru

Ucisă de tren

24 Decembrie 2000

Necunoscută dar nu uitată!

Îmi trec vârfurile degetelor peste basorelieful pietrei. Nenorocita de piatră care mi te ascunde. Așa te numisem: Fata în Albastru, exact cum îmi dezvăluie înscrierea. Ei nu au știut niciodată cum arăți cu adevărat, așa cum te-am văzut eu, dar au avut bunăvoința să se ocupe de tot ca tu să treci fericită într-o lume mai bună. Ceea ce eu nu am fost în stare să fac. Regret că nu te-a văzut atunci, pentru ultima dată, dar am preferat să am întipărit în minte chipul tău vesel, decât să te știu înghețată și palidă la doi metri sub pământ. Mii de fiori de gheață îmi străbat fiecare mușchi din corp. Fiecare fibră și fiecare celulă din corpul meu amorțit de dorul tău, freamătă după tine.

Iartă-mă! Iartă-mă că mi-au trebuit cinșpe' nenorociți de ani să îmi adun curajul ca să te pot vedea... așa. Am dorit să păstrez Nu am putut, crede-mă! Mă crezi, nu-i așa? De ce nu răspunzi?! Tăcerea ta mă omoară...

Genunchii îmi cedează sub greutatea amintirilor ce mă urmăresc clipă de clipă. Acele amintiri în umbra cărora am supraviețuit, se răscoală împotriva mea dărâmându-mă. Dar nu-mi pasă! Aș fi vrut de atâtea ori să văd dacă ești bine, să te urmez oriunde ai fi mers. Dar nimic din ce mi-am dorit să se petreacă, nu s-a îndeplinit. Ajung să simt lacrimile calde prelingându-mi-se pe obrajii bătuți de vântul prevestitor de iarnă... și plâng. Amar! Cu jale! Iar momentele noastre împreună îmi revin în minte cu viteza unui fulger. Îmi amintesc splendoarea, jovialitatea, inocența ta. Toate sunt în capul meu tipărite ca într-o carte plină de poze.

Dacă... nu mi-ai fi zâmbit în ziua aia de iarnă! Zâmbetul tău... Ce zâmbet aveai! Sincer și inocent și dulce. Mi-a încărit inima. Și vremea de afară parcă se încălzise, chiar dacă era furtună de zăpadă. Mai știi că era să cad de pe scară? Și acum am în minte chicotitul tău suav când m-ai văzut luptând cu gravitația.

Dacă... nu mi-ai fi făcut din ochi atunci când ai sesizat că mă holbez la tine ca la cel mai de preț artefact. Străluceai de optimism și veselie, tinerețe și candoare. Era imposibil să nu te observ. Imposibil să nu mă îndrăgostesc...

Dacă... nu ți-ai fi trecut mâna prin minunăția de păr castaniu și nu ți l-ai fi aruncat pe spate, poate nu ai fi trezit în mine dorința de a fi eu cel care face asta. Mi-am imaginat atunci ce parfum are, textura finețea. Eram fermecat. Prins într-o pânză ce nu mă lăsa să mă eliberez. Însă nici nu voiam!

Dacă... ochii tăi albaștri nu transmiteau electricitate, cum îți explici faptul că inima mea mai avea o bătaie și ar fi făcut un scurt circuit? Nu știi, așa e? Păi, nici eu! Am căutat atâția ani răspunsul și încă nu l-am aflat. Și poate caut degeaba... Poate nu are rost să-l caut, e de la sine înțeles. Poate nu o să-l găsesc niciodată. Poate mă va străfulgera când mă aștept mai puțin. Doar Dumnezeu știe!