Escape

Jurnal

Vedeam lumea în alb-negru. Culori cenușii și moarte acopereau priveliștea de la geamul meu aburit. O ceață deasă ascundea turnurile Woodmarsh-ului, orașul meu natal în care sunt blocat de 17 ani. Oraș mic cu populație redusa, plin de oameni fără pic de minte, ce cuprinde catacombe și rămășițe din clădirile care au ars acum 7 ani. Populația scade și trăiesc cu teama de a nu rămâne singurul supraviețuitor al orașului, mi-aș dori sa scap de aici dar tot ce îmi sta în putință e sa îmi scriu gândurile pe aceasta foaie cenușie. Deschid geamul și simt mirosul fabricilor de la periferia orașului ce ne intoxica și îi slăbesc pe locuitori, făcându-i sa para ca niște morți ce merg 1 direct prin ceață, fiind parcă programați la aceeași rutina zilnica ce o parcurg . Mă uit la ei atent și le analizez mișcările și gesturile, sunt lipsiți de viață. În ochii lor se citește tristețea pe care o simt, și zâmbetul lipsește de pe chipurile lor de ani buni. Incendiul le-a schimbat viața, acum ei sunt doar rămășițele unor oameni ce se sting încet. Odată cu ei simt și eu ca ma deteriorez, iar orașul ăsta mă imbolnaveste. Trebuie sa scap de aici cât mai repede, nu vreau sa devin una dintre victimele lui.
Orașul se afla lângă pădurea cu același nume. Copiii de aici sunt cei ce inventează povesti, spunând despre ea ca este bântuită sau ca ar fi locuita de diavol, dar eu cred ca încearcă doar sa mai distingă atmosfera asta constanta.
Îmi aprind o țigară și stau la geamul meu cu lumina stinsa, privesc și visez cu ochii deschiși la părinții mei. Văd în fata ochilor mei încă și acum flăcările imense ce cuprindeau sala de bal, acum 7 ani. Îi văd pe ai mei arzând într-un coșmar contiuu. Poate ca ei îmi trimit imaginile astea ca sa îi am pe conștiința, că i-aș fi putut salva dar n-am făcut-o...