Tocilarul și Trădătorul

1

        Probabil că nu știi cine sunt, și nici nu vei ști. Sunt o umbră, o umbră a viitorului care a venit să salveze trecutul. Cei din prezentul meu actual mă știu sub numele de Eroul, iar cei din trecut îmi spun Tocilarul. Înainte ca existența mea să dispară cu totul, iar Eroul să fie dat uitării, îngropat în nisipul negru al timpului ce curge printr-o clepsidră infinită, Tocilarul trebuie să-și facă treaba de viitor erou.

— Hei, Tocilarule! Prinde-o, țipă o voce din spate.

Un obiect rotund, colorat în alb și negru, făcu contact cu capul lui Albert. Claia creață de păr se aplatiză pentru o secundă apoi mingea merse pe altă traiectorie.

— Ți-am spus să o prinzi, spuse aceiași voce.

— Îmi pare rău, Jake. Nu sunt atât de atletic, răspunse Albert.

— Ești doar un fraier. Să mergem băieți, le spuse Jake celor din spate și își continuă drumul.

        Albert oftă zgomotos după ce băieții făcură la dreapta pe coridorul principal. Își ridică ochelarii de jos, care printr-un miracol nu s-au spart, după care intră în bibliotecă. Ai crede că după atâția ani în care tehnologia a avansat lumea nu mai merge la bibliotecă. Ei bine, așa e. Nimeni nu mai merge, în afară de Albert. Avea nevoie de puțin timp singur în lumea lui, iar un spațiu plin cu cărți era tot ce-și dorea.

        Ușa scârțâi puternic înainte să se închidă cu o bufnitură ușoară. Biblioteca era veche și prăfuită spre deosebire de sălile de clasă renovate de curând. Bibliotecarul, care stătea mereu în spatele tejghelei lipsea acum. Albert mergea zilnic la biblioteca, dar asta era prima dată când nu se afla cel puțin o persoană în încăpere. Era singur, dar asta nu-l deranja. Era așa de când părinții lui muriseră într-un accident în ziua de Crăciun. De atunci ura această sărbătoare. Îi aducea aminte că e singur în lumea asta mare, plină de oameni ce nu-l înțeleg.

        Urcă la etajul unu al bibliotecii și căută o carte despre cavaleri. Avea de realizat un proiect pentru ora de istorie în care să prezinte viața acestor oameni viteji care luptau pentru bine. Îi admira, dar în același timp era gelos pe ei. Aveau curajul de a înfrunta viața dură, curaj pe care Albert nu-l va avea niciodată. El doar fugea, ascunzându-se în umbre.

        Mergea pe lângă un raft, atingând ușor cotoarele cărților, căutând un titlu care să-i atragă atenția.

— Ce caută cartea asta aici? întrebă Albert cu voce tare.

        Dăduse de o carte cu titlul "Moș Crăciun există" cu imagini pentru copii viu colorate. O răsfoi în grabă, iar la sfârșit găsi un plic de culoare roșie cu fulgi de zăpadă albi pe care scria "Crezi în Moș Crăciun?".

— Ce prostie. Moș Crăciun nu există, spuse Albert în timp ce deschidea plicul.

— Bună, copile, spuse o voce din spatele său.

        Albert înghiți nodul din gât. Vocea era un groasă și dură. Genul acela de voce care te bagă în sperieți de la primul sunet articulat și care îți dă fiori pe șira spinării. Nu credea în fenomene paranormale, dar în acest moment nu putea gândi rațional. Era cel mai speriat om de pe pământ. Stătu nemișcat preț de câteva secunde până să se întoarcă ușor ca să dea nas în nas cu deținătorul acelei voci înfiorătoare.

        Personajul ce stătea acum în fața lui era un munte de om. Avea aproximativ doi metri, părul lung și negru, încâlcit și cam murdar, mușchi ce ieșeau în evidență prin haina subțire ce o purta deasupra unui tricou negru, dar mai ales, pe Albert îl fascinau ochii tipului: un verde pătrunzător. Parcă îți intrau în suflet și mergeau până în cele mai îndepărtate colțuri de a căror existență nici nu știai.