Cred că nu mă cunosc pe mine.
Cred uneori că nici n-aş vrea să mă cunosc. Nu pentru că aş fi mai rău decât credeam, sau mai bun, ci pentru că pur şi simplu aş fi altfel. Un altfel neaşteptat, neprevăzut, o surpriză. Şi mie nu-mi plac decât suprizele plăcute. Sau doar cred asta despre mine.
Credeam că pot să mă cunosc pe mine însumi, doar prin mine. Credeam că sunt constant în calităţi şi defecte faţă de toţi, credeam că "ştiu eu mai bine". Apoi m-am uimit de cât de prost am acţionat în "X" ocazie, de cât de sensibil am fost în cutare împrejurare, de cât de cinic am fost în alta, de cât de bun sunt cu cei răi, cât de rău sunt cu cei buni, de faptul că nu ştiu cine-s cei buni şi cei răi. De cât sunt de frumos pentru unii şi de urât pentru alţii, de cât sunt de delăsător, de laş, de pasiv, de necioplit, de inamic, de cretin, incult, pentru voi, ca pentru în acelaşi timp, tot voi să-mi spuneţi că sunt opusul, atât de lipsit de defectele pe care ceilalţi "voi" mi le impută.
Nimeni nu se cunoaşte pe el însuşi de unul singur ci doar prin oglinda spartă a ochilor celorlalţi.
