12 septembrie 2016; L. 8:23
Mi-e somn şi mi-e greaţă. Am o stare cruntă de letargie. O colegă se apropie de mine, cu faţa mascată. Fumegă de falsitate de la o poştă.
- Cum ai petrecut în vacanţă?
Mă gândesc dacă să o înjur sau să îi zâmbesc pur şi simplu, astfel încât să creadă că sunt sărită de pe fix şi să se îndepărteze, precum frunzele moarte de crengile copacilor.
- Nimic special.
De ce se mai ostenesc oamenii să te întrebe ce ai făcut de-alungul a trei luni? Oricum nu le pasă. Oricum vor uita la un moment dat.
Îmi simt stomacul chiorăind de foame, dar începe festivitatea de deschidere a noului an şcolar. Mirobolant. Nu poţi să te cari acum să bagi în tine un alt hot-dog înecat în maioneză. Nu vrei să atragi chiar toată atenţia clasei asupra ta.
Zac sub norii cenuşii, greoi, care gem anunţând „un nou început”, „un nou an de aventuri”. Întradevăr, şcoala e o continuă aventură. Cum te chinui să treci de limitele impuse de nişte mentalităţi slabe. Creiere mediocre care nu ştiu ce vor. Lupta ta interioară cu prejudecăţile, cu respingerea din grupuri. Şcoala e de fapt viaţa, o aventură. Dar încearcă să-i spui asta unui profesor şi îţi garantez că te va expedia la director, ori mai rău, la şcoala de corecţie pentru impertinenţă faţă de un cadru didactic. E întotdeauna mult mai uşor să te abaţi de la explicaţia adevărului. Evitând, te scuteşti pe tine şi pe conştiinţa ta de o povară în plus.
Îmi trag gluga mai tare pe frunte ca să-mi scutesc machiajul de burniţa anotimpului prevestitor morţii. Râsete şi chicoteli îmi zgârie liniştea. E un contrast atât de ţipător între cer şi curtea liceului. Aş putea să mă duc la tribuna directoarei şi să ţin un discurs de un catralion de ori mai puţin plicticos.
Aş încerca măcar să le deschid ochii unora.
Da de unde, Emilia. Stai în banca ta. Aşa cum ai făcut toată viaţa ta.
Peste două ore
În clasă deja simt că nu-mi mai pot reţine voma. Voci ascuţite care te întreabă ce mai faci, te sărută fugitiv pe obraji. Cui îi pasă măcar 0,0000000000000000001% de răspuns?
O să vărs.
Colegul meu de bancă e foarte preocupat de „viaţa lui socială intensă”. Dau afirmativ din cap către toţi. E cel mai bun mod de a te scuti atât pe tine, cât şi întregul glob pământesc, de o problemă în plus.
Diriginta clasei a devenit şi mai plictisitoare de-alungul verii.
„Anii de liceu sunt cei mai frumoşi!”
Da, şi pisica mea se va întoarce din morţi dacă o să sărut un broscoi. Absolut adevărat.
Mă scuz şi fug cât de repede pot la toaleta băieţilor, care e mai aproape. Vărs într-o chiuvetă.
Bun venit în noul an şcolar, dragi elevi.
O părere? E abia începutul, dar aş vrea să ştiu cum vi se pare. Pentru cei care vor să ştie când voi pune următoarea parte, să lase un comentariu!
YOU ARE READING
Poem licean
Short Story◄ Gheaţa şi frigul îmi fug printre degete. Începe iarna. Anotimpurile curg, e viaţă pe teren şi copii aleargă înnebuniţ işi sufletul meu zbiară ca ucis şi cade în zăpadă. Oameni care fug de mine şi cad din cer ochi care mă cuprind şi nu mă lasă s...
