Viata este o lupta

Singuratatea

Mereu am fost altfel.Nu am fost ca restul...Stateam cu ei doar pentru a nu ma exclude din grupul nostru de "prieteni". Nu stiam de ce radeam... o faceam doar pentru ca ei o faceau , pentru ca era "amuzant" . Poate pentru ei "amuzant" inseamna altceva...un lucru total diferit de ceea ce inseamna pentru mine.

Intr-o zi am spus STOP! Nu mai suportam. Radeau de orice lucru complet normal. Radeau de oricine...nu se gandeau niciodata ca acea persoana poate are probleme...

Nu le-am spus nimic...m-am indepartat de ei...

Din acel moment am ramas fara prieteni...

Doar 3 prieteni mai aveam si aceia ma mai lasau balta...

Nopti intregi stateam si ma gandeam cu ar fi fost daca aveam un "cel mai bun prieten/prietena" . Si acum inca ma mai gandesc.  Am avut cativa "cei mai buni prieteni" , dar totul a fost trecator. Pana si acum , recent am pierdut o "cea mai buna prietena" . Inca mai vorbim prin mesaje dar nu ne-am mai intalnit de 5-6 luni, pentru  ca ea s-a mutat in alt liceu si din alte  cauze nu putem sa ne vedem.

Mereu am gustat sentimentul de singuratate, dar niciodata atat de intens si de des.
Totul a pornit din clasa a IX-a , cand am  inceput sa fac naveta. Eram singurul copil din maxi , si poate chiar si din tren. Era greu... Trebuia sa plec mult mai devreme  decat toti fostii mei colegi pentru ca eu incepeam orele la 7:30 si nu imi doream sa intarzii la ore asa ca imi sacrificam odihna pentru scoala, poate lucrul acesta si-a pus amprenta pe notele mele , spre deosebire de acum cand sunt a X-a si invat dupa amiaza ,am mai mult timp de somn , dar mai putin timp liber.  In fine... seara nu voiam sa dorm pana ce nu vedeam o scena draguta din serialul meu preferat, la care sa ma gandesc si poate sa o visez. Banuiesc ca voiam sa adorm cu un gand frumos, sa visez un lucru frumos. Dar mereu aparea un sentiment , ciudat , de singuratate. Un fel de gol. De parca ceva sau , mai bine spus, cineva lipsea din zona. Mi se parea ca patul meu e prea gol , camera mea este prea goala. Adesea luam cainele la mine in camera ca sa mai alunge putin din sentimentul acela. Totusi , uneori nu o facea.
  Plangeam fara ca macar sa stiu care este motivul , pur si simplu ma uitam in gol iar siroaie de lacrimi fierbinti mi se scurgeau pe obraji.
 

  Tin minte ca am avut in a IX-a un proiect la istorie -primul meu proiect- aveam emotii , fiind o persoana emotiva si anxioasa . De obicei ma pierdeam sau ma balbaiam , ca si in cazul de fata. Cred ca am fost singura din grup care s-a descurcat atat de rau , sau asa mi se parea mie . Oricum dupa ora o colega din grup a adus ,oarecum, vorba despre balbaiala mea , ceea ce m-a facut sa ma simt vinovata pentru ca grupul a luat o nota mai mica decat cea pe care ,poate , putea sa o ia daca eu nu ma balbaiam.Cand am ajuns acasa eram complet pierduta in dezbaterea ,cu subconstientul meu , a acestui eveniment, iar parintii mei nu stiu din ce motiv erau suparati pe mine , iar dupa a inceput un scandal monstru. Eu cred ca se putea citi foarte clar pe fata mea ca deja eram trista si cu gandul la o alta problema , dar lor nu le-a pasat sau nu au vrut sa imi citeasca fata din ziua aceea, asa ca mi-au facut si mai mult rau , facandu-ma sa ma simt si mai mult ca si cum sunt o dezamagire pentru cei din jur.  Toata saptamana ma gandisem la acel moment. Ma simteam rusinata si singura.

  Poate singuratatea este vina mea. Pentru ca nu sunt sociabila. Mi-e frica de persoane noi si mi-e frica sa nu spun ceva gresit si sa ma fac de ras sau sa supar pe cineva. Mi-e frica foarte mult sa nu dezamagesc pe cineva , desi multi m-au dezamagit si nici nu le-a pasat. Mi-e frica ca nu mai am timp sa fac ceea ce imi place si ca am sa sfarsesc facand lucruri care imi displac. Mi-e frica de singuratate , de faptul ca atunci cand o sa imi vina timpul nu o sa am pe nimeni care sa imi duca lipsa. Mi-e frica ca am sa ajung pe lumea cealalta fara a imi indeplini cele mai mari dorinte. Mi-e frica ca nimeni nu ma iubeste si nici nu ma va iubi. Uneori incep sa devin paranoica si sa cred ca toata lumea ma judeca si este impotriva mea. Mi-e frica ca am sa imi pierd parintii si am sa raman singura. Mi-e frica sa incerc lucruri noi . Toate aceste frici le ascund, le tin in interiorul meu , lasind in exterior o masca de persoana dura care nu este usor de infrant , care oricand este in stare sa te distruga, care este indistructibila si intangibila.Desi...adevarul e altul. Fiecare lucru, chiar si cel mai mic , ma macina pe interior , ma farmanta si ma distruge incetul cu incetul.

Daca ma intrebi cum ma simt iti voi raspunde "Bine!" cu zambetul pe buze , chiar daca nu este adevarat.

  Daca vei spune "Stiu ca nu esti bine!" , voi nega . Iar numai si numai daca vei insista voi sune, o parte,din ce am pe suflet.

  Rareori o sa ma auzi ca o sa ma plang despre viata mea. Nu consider ca altcineva trebuie sa imi mai auda si probelmele mele, fiecare are problemele lui. Aici, nu ma plang. Nu va oblig sa imi cititi supararile , gandurile sau sentimentele. Nu scriu asta pentru cineva anume ci doar pentru mine...