Ora 9. Clopotul din turla primariei e ultimul semn al stingerii. Strazile se golesc in ritm alert. In acel haos, toti uita si de ploaia de afara, doar nevoind sa guste din intunericul noaptii ce va veni. Se crede ca e periculor afara la o ora tarzie, mai ales intr-un orasel asa neplacut si inghesuit, dar, pe de alta parte, bogat. O... nu, nu, nu bogat in averi. Oraselul acela era renumit pentru spectacolele de circ. Era el insasi un spectacol, cu ani in urma, cand oamenii se opreau pe strazi sa admire acrobatii care isi intindeau palariile plini de speranta ca-si vor face un trai din micile reprezentatii date in Piata Mare, parcuri, sau chiar spontan, la margini de drum. Printre acele multimi de oameni, monotoni si posomorati, puteai zarii cateodata un omulet costumat atat de caraghios si colorat, ca nu puteai sa-ti indrumi atentia in alt colt, si sa nu te opresti din fuga zilnica pentru a zambii macar pentru cateva minute ca sa le admiri numarul, apoi, din bunatate, sa-i rasplatesti.
Intr-o dimineata care dateaza in toamna anului 1886, Mademoiselle Manon avea sa stranga toti copiii orasului cu varsta de peste 6 ani la bisericuta din lemn a orasului, care le va deveni scoala, singura din oras. Copiii erau confuzi, oricat de mari ar fi fost, nu intelegeau pe deplin termenul "scoala". Incaperea era una modesta, mesele erau inlocuite cu busteni acoperiti cu capace de stupi, la fel ca si scaunele, formate din niste busteni mai scunzi. In prima saptamana, copiii au invatat sa scrijeleasca literele si sa numere. In a doua, ei bine...
–Bonjour mes petit enfants! le ureaza domnisoara Manon elevilor sai, dupa care ii indeamna sa-si ridice fiecare hartia de pe masa ca sa descoperea ca erau de fapt goale.
–Ne testeaza daca stim sa scriem, va spun! am auzit de la un var de-al meu ca asa se face la scolile mari.
Modemoiselle Manon lasa cutitasul cu care ascutea creioanele pe masuta de lemn, se ridica incet si se apropie cu pasi mici si apasati de micul Gaspard. Acesta o urmarea speriat din priviri, regretul citindu-i-se pe fata. Din fericire, Mademoiselle Manon se opreste in dreptul acestuia, si se intoarce brusc cu spatele, incepand sa vorbeasca tare si raspicat:
–Copii, sunt sigura ca cu totii va doriti sa cresteti mari, sa puteti face ce va doriti... Domnisoara se intoarce din nou si se uita la toate fapturile din incapere.
–Ei bine, nu! Viata e cruda, lipsita de speranta si dreaptate, copii! Trebuie sa munciti pe branci ca sa traiti! Apoi, expirand, Mademoiselle Manon coboara tonul, dezamagita.
–Asta va va fi spus oriunde, de orice alt adult, si in orice alta scoala. Mademoiselle Manon facu o pauza pentru a impartii cate o jumatate de creion fiecarui elev, si relua:
–Gaspard, cum crezi ca-ti va arata viata?
–O sa fiu tamplar, si o sa inventez tot felul de lucruri din lemn si o sa fac candva un parc din lemn aici in oras, langa casa lu' don' Eric, si jucarii pentru copii aia de n-au bani de ele.
–Ridicati creioanele. Scrieti-va dorintele pe foaie, apoi impachetat-o si puneti-le in cutia 'ceea de lemn din spate.
–Ce cutie? Sare Gaspard, fiind cel mai scund din toata sala si nepuntand sa vada pana in capatul salii.
–O vom vedea, cand ne-o vei face tu, tamplarule. Haideti, apucati-va.
Mademoiselle Manon ii lasa in tacere sa-si scrie, cateva minute bune, dupa care suna un clopotel ruginiu si copii incep sa isi impacheteze foile.
Dupa ce copiii primesc liber sa plece, Gaspard isi lasa lista intoarsa cu spatele pe masa improvizata, apoi da cat mai repede sa plece. Cand se goleste biserica de dracusori, Mademoiselle Manon strange hartiile copiilor, unele mototolite, altele facute un origami. "Presupun ca ăștia vor sa fie artisti" isi murmura domnisoara cu un zambet in coltul gurii. M. Manon ridica foaia neimpaturita a micului Gaspard, "Asta n-a-nvatat sa scrie...", apoi o intoarse. Gaspard mazgalise cum putu o un patrulater taiat undeva la partea de sus, decorata cu modele copiate de pe peretii bisericii. Ca o ironie, aduna toate lucrarile copiilor si le puse deasupra desenului lui Gaspard in pervazul ferestrei mari.
In urmatoarea zi, Manon isi anunta plecarea intr-un alt orasel, unde e nevoie de un dascal. Copiii se aratara indiferenti pentru un moment, apoi incepura sa vorbeasca. Harmalaia aceea se imprastie ca ceata diminetii cu cat pasii de afara se apropiau de interiorul bisericutei. Domnisoara Manon zambi siret asezandu-se pe scaunul ei. in biserica intrasera vreo zece adulti, unii incaruntiti, altii abia ajunsi la varsta maturitatii.
–Domnu' primar...! anunta un soptit aspru din stanga adunaturii de copii.
–Aia-i baba Cece! un altul.
–Liniste!
Dupa un an intreg, Gaspard reusise sa puna lemnul cap la cap, rezultand un cufar micut plin de modele de tor felul din tot imprejurul bisericii, iar pe capac isi scrijelisera toti initialele cu un briceag. M. Manon a insistat ca unele fișe sa fie citite chiar de autori. Unii doreau sa fie regi ai frantei, altii doar pescari intr-o coliba mica, ori negustori de dovleci.
