Spune... Mai mult decât totul

Capitolul Unu: Suferințele tinerei Ada

„E numai vina mea, Leontina, pur și simplu numai vina mea. Nu pot, nu vreau să vorbesc cu nimeni. Nu! M-am săturat să nu mă bage-n seamă nimeni. Trebuie să mă bag eu în seamă, altfel nu pot să trăiesc. Și chiar dacă mă bag eu în seamă, o voi da mereu în bară original. Mă voi bâlbâi față de toți. Așa cred eu că va fi la liceu, Leontina. Nu cunosc pe nimeni acolo și nici nu cred că prietenii mei din generală vor fi la același liceu ca mine. Asta e teama mea cea mai mare și mai mare, cea mai profundă dintre toate temerile acum că am trecut faimosul Examen Național. Mi-e teamă că nu mă va înțelege nimeni. Numai tu mă poți înțelege dintre toți, doar tu. Tu ești sora mea, Leontina! Asta mă încântă cel mai tare. Dar oare vei putea să mai corespondezi cu mine, acum că se-ngroașă gluma la tine, la Medicină? Și vei ieși vie de-acolo? Nu pot să nu-mi imaginez cât de puternic te vei lupta cu balaurii chimiei la anul și cât de greu o să-ți fie învățând să îi tratezi pe cei cu mințile pe-aiurea. Ce bine-ar fi să mă tratezi și pe mine de ceea ce cred că e anxietate socială! Te salut cu prietenie."

Și scriind acestea, închise pixul, puse foaia în plic și îl sigilă cu un gust amar în gură. Și nu, nu era de la lipiciul de pe plic. Era de la acea pseudo-depresie pe care credea c-o are și care îi mânca zilele din ce în ce mai tare. Nu știa cum să comunice cu ceilalți fiindcă îi era foarte, foarte teamă să nu fie bătută măr. Dar în același timp, sub înfățișarea ei de slăbănoagă se ascundea o forță invers proporțională cu lipsa mușchilor și, în același timp, o dorință să bată pe cine îi făcea rău. Dar nu doar așa de formă! Să-l bată de-a dreptul, până ce îl lasă inconștient, până ce-i sare sânge. Dar totuși nu să-l omoare în bătaie. Și nici nu era teribilistă! O, nu! Doar să-i spună cineva măcar cuvântul „teribilism" și s-ar fi enervat peste măsură. Adora rutina. O urma până-n pânzele albe dacă trebuia.

Ada nu era o tipă obișnuită de cincisprezece ani și-oleacă. Nu. Era puțin demodată din unele puncte de vedere: nu se machia mai deloc, nu era pe toate canalele social-media și asculta cu foarte mare plăcere un gen de muzică necunoscut pentru mulți dintre colegii ei numit jazz; acest jazz o relaxa și îi făcea extrem de bine atenuându-i din depresia pe care o avea. Și totuși era stilată, era în pas cu moda. Încerca să pară veselă, deși mai mult negru și gri erau nonculorile pe care ea le alegea.  Se purta, se poate spune, ca o adevărată doamnă. Era calculată, îi plăcea strategia de nu mai putea. Dar nu dăduse la matematică-informatică. Nu. Din contră. Voise la Științe Sociale, fiindcă nu suporta deloc matematica și chimia. Și nici nu voia să se dea mare, dând la Filologie, deși știa aproape la perfecție șapte limbi; dacă nu se numără printre ele și româna cu care se născuse. Însă destinul a ales ca media de intrare la Ştiinţe să fie prea mare. Nu avea încotro. Filologia era singura ei opţiune acum.

Dar deși încerca să se integreze între ceilalți copii, avea doar un foarte mare defect: era timidă, excesiv de timidă. Nu putea decât în scris să se exprime liber, fără a se bâlbâi deloc. Și dacă scria, avea cel puțin un personaj în scrierile ei epice care se bâlbâia. Sau asta, sau folosea secvențe de sunete repetate pentru a simboliza tot felul de lucruri, de la incertitudine la frică în poeziile ei. Timiditatea ei era exagerată din cauza unei temeri ce îi fusese oarecum impusă de o situație neplăcută din copilărie. 

Arunci, o vară de-a ei a lăsat-o inconștientă când a bătut-o. Noroc de sora ei mai mare, de Leontina, care o salvase de la a ieși cu sânge. De fapt nu faptul c-a fost bătută a făcut-o pe Ada să leșine, ci faptul că a fost așa speriată că nu știa ce se întâmplă cu ea. Da atunci, doar în Leontina mai avea încredere și doar pe ea putea să conteze. Practic, era dependentă de sora ei și de aceea nu putea decât să îi dea efectiv raportul, corespondând exagerat de des și așteptând sfaturi care veneau la fel de repede pe cât scria ea problemele pe care le avea de rezolvat. Dar acum era altceva. Anul al doilea al Facultății de Medicină avea să fie mai greu pentru Leontina. Ada nu știa exact cum, dar cu siguranță Psihiatria nu era o joacă de copii. Cum avea să se descurce ea, când unicul ei sprijin era la o depărtare incredibilă și incapabil să corespondeze?

Acum, mai rămâneau doar câteva zile până ce venea acel eveniment care mama ei spunea că schimbă firea oricărui om din lume: intrarea la liceu. Și sta ca pe foc așteptând acel moment când va trebui să dea piept cu anxietatea ei socială la cel mai înalt nivel la care s-a întâlnit cu această problemă până atunci. Acolo, se gândea că ar fi sute, mii de oameni gata să tăbărască pe ea la un semn. Da, la un semn. Și să o ucidă strivind-o în acea învălmășeală de nedescris. Să o pulverizeze într-o secundă, să nu mai rămână din ea decât o părere, lumea să uite că ea a existat vreodată, nici sufletul să nu mai fie acolo unde era. Da, asta era teama ei legată de liceu. Ce teze la latină? Pentru ea, era mai important să fie cu ochii-n patru după elevi vampiri și profesori canibali! Da, era paranoică. Această parte a ei nu fusese niciodată expusă, fiindcă încerca să se poarte normal. 

„Și ce greu," își zicea „îmi va fi să mă adaptez! Și nici măcar nu pot să scriu la Leontina după ajutor!". În același timp, se gândea că ar trebui să lase trecutul în urmă, să nu mai fie așa de atașată de o soră ce nici măcar nu era acolo. Și credea că nici nu s-ar cuveni să fie atât de marcată de o nenorocire de acum mai mult de trei ani. „Dar totuși," cugeta, „Totuși dacă toți cei de acolo sunt puși special ca să mă bată pe mine? Se spune că mai bine ești precaut decât să-ți pară rău. Musonii ăia sau cum le zice! Ei sunt de vină! Poate directorul de-acolo e un muson de-acesta și o să mă forțeze să suport tot felul de chinuri până ce voi fi de acord doar cu metodele lor!". Paranoia își spunea cuvântul mai tare decât până atunci. De multe ori, nici nu putea să doarmă din cauza asta. Trebuia să se călească. Și era sigură că se va căli.