No exit

Introducere

   — Jeon, ce zici dacă mi-ai povesti despre ceea ce ai făcut în ultima săptămână? Psihologul mă privi cu o privire uşor interesată de ceea ce urma să-i spun.
   — Dacă am venit aici, nu înseamnă neapărat că voi relata fiecare colţişor al gândurilor mele, pufnesc dezgustat de priveliştea din faţa mea, ce îmi arăta o femeie relaxată, în jur de vârsta a doua şi îmbrăcată lejer pentru un psiholog; blugi şi un tricou bleumarin.
   — Fratele tău te-a adus aici, Jeon, femeia din faţa mea râde. Dacă Chanyeol nu considera necesar s-o facă, n-o facea, rujul ei roşu îmi provoca dureri de cap ce apăreau la fiecare cuvânt scos.   
   — Amuzant, pufnesc dezgustat. Chanyeol a plecat, nu e necesar să mă obligaţi să vin. Nu-mi sunteţi mamă, îmi dau ochii peste cap şi mă ridic de pe scaun fără de a-mi lua rămas bun.

   Chanyeol a dispărut în viaţa mea la fel de brusc precum a intrat. Şi-a facut loc în aceasta acum trei ani, când mi-a declarat brusc că îmi este frate, având acelaşi tată. Nu eram prea mândru, dar îmi acceptasem soarta. În cartierul meu soarele refuzase să mai iasă, Chanyeol gândindu-se că el îl putea reîntoarce, dar se greşise. A dispărut acum un an, iar de atunci nu am mai auzit nimic despre el. M-am obişnuit să trăiesc fără cineva alături, o fac de la şaisprezece ani, dar el îmi era frate şi, totodată, singura familie.

   Locuiam într-un loc retras de ochii lumii. Nu iubeam ca lumea să îmi vadă loviturile şi vânătăile de pe faţă, cât şi încheieturile însângerate. Eram considerat un trup izolat de mediu, însă eu mă consideram un însăşi pericol. Îmi era frică să mai rãnesc oameni, chiar dacă o făceam intenţionat uneori. Imi descărcăm furia pe primul căzut, iar Chanyeol aflase de asta. M-a inscris acum aproape doi ani la psiholog, iar femeia aia îmi devenise singurul perete, chiar dacă o refuzasem şi pe ea. Izolarea îmi era prietenă, chiar dacă prieteneam forţat.

   Aveam un apartament retras, dar confortabil. Puteam privi orice fenomen al naturii de acolo şi mă declaram mândru de asta, chiar dacă deseori nu aveam bani să achit arenda. Intrasem în casă fără prea mare zgomot, ştiind că vecinii mei, cei cu un etaj mai jos, nu iubeau galagia provocată de uşile bruscate. Îmi aruncasem hanoracul negru pe pat, neluând în seamă toate hârtiile şi mizeria de acolo. Eram obosit, îmi doream să dorm şi să mă cufund în abis. Îmi doream să mă izolez.

   Nu cred că trecuseră zece minute de când mă pusesem în pat, când auzisem brusc o lovitură slabă în uşă. Prima data, mi s-a părut că imaginaţia îmi juca festa, dar la a doua şi a treia lovitură, mi-am dat seama că greşeam.

   — Vin! Am ţipat uşor iritat de faptul că loviturile continuau în ciuda faptului că eram deja aproape de uşă. Ce naiba se întâmplă? Aproape strig, dar îmi înghit cuvintele în momentul în care deschid uşa şi văd in faţa mea o fată lovită, plină de zgârieturi şi toată în lacrimi, tremurând. Ce naiba? Şoptesc uşor debusolat.   
  — Jeon Jungkook, te rog, salvează-mă! I-au fost ultimele cuvinte, înainte de a cădea în braţele mele.