Unde se duc păsările când se duc acasă?

Capitolul I

"Even in Siberia there is happiness."
―

Micuța Ebbe nu știa că în noaptea ce tocmai trecuse rămăsese fără mamă. Dormea încă în pătuțul ei când ușa camerei se deschise și pe ea intră o figură nu prea înaltă și tristă. Cu pași apăsați și greoi ajunse la ea și o luă în brațe. O privi minute în șir deși mâinile îi tremurau groaznic și abia putea să o mai țină. Aproape că vedea dublu, dar nu mai conta. Ea era acolo și nu știa ce se întâmplase și era liniște și erau doar ei doi... într-o cameră unde moartea nu avea să intre.

— Trebuie să fii puternic, Moa n-ar vrea să te vadă așa, Tuva îi puse o mână pe umăr încercând să-l îmbărbăteze.

— Moa e moartă, fir-ar să fie! Se răstii el.

— Ezra, eu încercam doar să...

— Știu, îmi pare rău. Doar că nu pot să mă amăgesc singur.

Ezra se ridica de pe scaun și se duse în fața ferestrei de care mai apoi se sprijini. Afară soarele nemilos de iulie ardea micul parc care se întindea înaintea casei.

— Aș vrea să plouă, murmură Ezra mai mult pentru el.

— Nu-mi place deloc să te văd așa.

Tuva se duse lângă Ezra.

— Dacă ai nevoie să vorbești sunt aici, spuse fără să-l scape din ochi.

Bărbatul se întorase către ea și fără să zică nimic o îmbrățișă cu putere de parcă toate cuvintele din lume s-ar fi aflat în acea îmbrățișare. Fără Tuva ar fi fost pierdut. Ea știa mereu cum să-l aline, ea fusese acolo când alții plecau fără să se uite. Ea, Ezra și Patryk erau cei mai buni prieteni, tovarăși din copilărie și mai poate și mai devreme de atât. Însă Patryk nu se afla atunci acolo ci se angajase să se ocupe de partea mai puțin plăcută a oricărei înmormântări și anume să aibă grijă ca Moa să primească toate slujbele cuvenite. Ezra nu era un mare credincios însă ținea mult ca soția lui să aibă parte de așa ceva, deși nu își explica nici el de ce. Poate Patryk îl convinsese că așa era firesc, poate că insistențele soacrei îl făcură să cedeze sau poate că propria lui conștiință îl rodea pe dinauntru. Oricum ar fi fost, Moa trebuia să primească tot ce era mai bun chiar dacă, pracitc, nu mai putea să primească nimic.

În săptămânile ce au urmat Ezra și-a adunat toate forțele de care nici el nu știa că mai dispunea și s-a dedicat întru totul fetei lui, singura care putea să-i mai aducă un zâmbet. Își conturase deja un ritual de la care rar se mai abătea. Fiecare zi începea aproape la fel: Ezra se trezea la ora șase, mânca, dacă apuca, apoi aranja puțin prin casă după care o suna pe sora sa, Mette. În jur de șapte jumătate o putea auzi pe Ebbe plângând moment în care apărea tiptil în fața pătuțului și o cuprindea în brațe. Un pupic pe frunte, un gângurit, un pic de legănat când într-o parte când în alta și totul era bine. Când se făcea deja ora opt, Mette intra pe ușă și dansa parcă până în bucătărie de unde prelua ștafeta lui Ezra care se vedea nevoit să se despartă pentru opt ore de mica lui comoară.

Seara, după toate orele și toată munca și mersul pe jos și tot ce mai însemna să fii adult, Ezra se întorcea acasă. De cele mai multe ori Ebbe deja dormea însă ce conta mai mult era faptul că îi putea oferi fiicei sale totul chiar dacă, în tot acest troc, el nu primea aproape nimic. Nu o vedea decât de două ori pe zi, poate mai mult în weekend însă învățase să trăiască așa, datorită faptului că o făcea pentru ea. Ratase primi pași stângaci, făcuți pe covorașul din camera de zi sau primul tata rostit mai mult cu jumătate de gură. Nu reușise nici să-i citească prea multe povești sau să-i spună, măacar în treacât, cât de mult o iubea.