memories

Abia mai pot merge, dar ăsta era momentul pe care îl aşteptasem toată viaţa. Anii au trecut, am dat posterele jos, cd-urile şi dvd-urile au fost împachetate şi puse pe un raft prăfuit, undeva în debara, conturile de twitter şi grupurile de pe site-urile de socializare au fost şterse, dar amintirile sunt încă vii în memoria mea. Avionul e gata să aterizeze, emoţiile mă cuprind ca atunci când am ţinut primul lor album în mâini, dar încerc să îmi ţin firea, fiind o femeie matură. De pe geamul micuţ pot vedea Londra, impunătoare şi agitată, exact aşa cum mă aşteptam să fie. 

Imediat ce m-am cazat la un hotel micuţ de la periferie, cu nimic altceva în afară de un album cu poze şi câteva haine, am luat un taxi spre cimitir, oprindu-mă la o florărie cochetă, cu scopul de a cumpăra cinci aranjamente florale, câte unul special pentru fiecare membru. Câteva lacrimi reci îmi curg pe obraji, însă le şterg imediat cu mâneca bluzei vechi, cu o poză de-a lor imprimată pe ea. Zâmbesc slab când maşina se opreşte, înmândându-i două bancnote mototlite şoferului şi coborând cu greu din vehicul. Deşi eram într-un loc în care majoritatea oamenilor vin ca să jelească, un zâmbet larg şi emoţionat mi s-a întipărit pe faţă, iar mâinile îmi tremurau teribil, la fel ca şi restul corpului de altfel. 

Am păşit cu frică pe aleea curată, privind toate pietrele de mormânt, care mai de care mai mari şi preţioase, dându-mi o senzaţie de discomfort. Când am ajuns în sfârşit în dreptul celor cinci morminte din mijlocul cimitirului, tremuram din toate încheieturile şi nu îmi mai puteam stăpâni lacrimile. 

-Bună, băieţi, am şoptit cu teamă în glas, aşezându-ma pe micuţa bancă din dreptul pietrelor funerare.

Erau mari, numele fiecăruia fiind întipărit în marmura albă, sub acestea aflându-se şi câteva cuvinte despre ei, cuvinte ce nu ar fi fost niciodată de ajuns să îi descrie.

-Louis William Tomlinson, născut pe 24 decembrie 1991 şi decedat pe 22 aprilie 2064. Artist, soţ, tată şi prieten. Superman al nostru, am citit cu voce tare.

„Era idolul meu, îl voi iubi până în ultima mea zi şi după aceea.”, scria dedesubt, cuvintele lui...

-Harold Edward Styles. Născut pe întâi februarie 1994 şi decedat pe 29 aprilie 2064, la exact şapte zile după Louis. Idol, prieten, iubit, un om pentru care cuvintele nu au fost niciodată de ajuns pentru a-l descrie şi amator de... banane.

Ei bine, nu putem nega asta, am chicotit pentru mine.

„Nu cred că cineva va putea vreodată să îl uite pe omul care a fost Harold, în spatele faimei şi a publicităţii, pe omul care ne-a furat inimile tuturor cu fiecare ocazie.”, spuse Gemma, sora lui.

-Zayn Jawaad Malik, născut pe 12 ianuarie 1993 şi trecut în nefiinţă pe data de 20 iulie 2064, un om care în ciuda criticii şi a urii a ţinut mereu capul sus şi a zâmbit, salvând mai multe vieţi astfel decât va şti vreodată.

„El era singurul lucru care mă ţinea la suprafaţă. Fără el, sunt pierdută pe veci.” a spus Perrie, soţia lui.

-Liam James Payne. Născut pe data de 29 august 1993 şi decedat pe 15 septembrie 2065. A fost un supravieţuitor, un prieten pentru toţi şi mai presus de toate un model demn de urmat.

„Liam nu a murit. Liam e aici, cu mine. Mereu va fi aici, în inima mea. În inimile tuturor.” a scris Danielle, cea care i-a fost alături dintotdeauna.

-Şi, Niall James Horan, care s-a născut pe 13 septembrie 1993 şi a plecat dintre noi pe data de întâi ianuarie 2066. Prieten, artist, înger.

„Niall era un înger. De asta a plecat. Raiul avea nevoie de îngeri, Raiul avea nevoie de el.” spusese soţia lui, cu o zi înainte să treacă şi ea în nefiinţă.

Lacrimi şiroiau pe obrajii mei, suspine sugrumate ieşindu-mi printre buze. Nu era în stare să spun nimic, nu puteam decât să privesc mormintele liniştite şi să mi-i imaginez pe cei cinci băieţi gălăgioşi şi nebunatici care mi-au înseninat anii adolescenţei, şi m-au ajutat să ajung până aici.

Mi-am tras nasul şi, emoţionată, am început să le povestesc toate nebuniile pe care le făceam pe-atunci, sperând să mă audă, de oriune ar fi. Anii petrecuţi visând să îi întâlnesc, să îi aud live, poveştile pe care le citeam şi scriam, imaginându-mi că eu eram protagonista, posterele cu ei, cu care am distrus pereţii mamei dar nici că mi-a păsat, banii economisiţi pentru a le cumpăra albumele şi bucuria pe care o simţeam când reuşeam în sfârşit să le cumpăr, filmele lor pe care le urmăream de fiecare dată când mă simţeam singură, toţi prietenii pe care mi i-am făcut datorită lor. De fiecare dată când mi-au salvat viaţa.

-Doamnă, scuzaţi-mă, e timpul să plecaţi, mă trezi un tânăr paznic din visare, spunându-mi că era deja târziu şi nu mai puteam rămâne cu ei.

Mi-am şters încă o dată lacrimile cu mâneca bluzei, ridicându-mă şi punând cu grijă fiecare buchet de  flori pe mormintele lor atât de tăcute şi sumbre. Am zâmbit şi, înainte să plec, le-am şoptit:

-Ştiam că, într-o zi, vă voi întâlni.

__________________________________________

omfg plâng.