Eye Contact

Alergam prin ploaie, la nouă sau zece noaptea. Alergam și papucii mei erau plini de apă; îi adoram, dar erau așa de nefolositori pe atunci, ba chiar mai mult, alunecau pe piatra cubică și ai fi putut jura că o să începem să și patinăm.

M-am uitat la tine și am zis că băga-mi-aș, oricum nu mă vede nimeni, alerg mai bine desculță prin mizeriile bucureștenilor.

Mi-ai zâmbit.

Ție oricum nu ți-ar fi păsat ce ar fi zis ei.

Oare?  te întreb eu gândindu-mă dacă imaginea pe care ți-ai creat-o despre mine e una greșită, e una pe care ți-ai imaginat-o și nu una pe care am vrut să ți-o arăt.

În București, piatra cubică e caldă încă, doar au fost treizeci și ceva de grade toată ziua. Mi-am băgat papucii mei vișinii în geantă și am luat-o iar la goană, ca doi proști, ca doi nebuni, nu? În București totul e cald; asfalt, ploaie, scaune, bănci, maidanezi, camerele de hotel- cu sau fără aer condiționat-, energizante, pachete de țigări, oamenii... oamenii nu sunt. Oamenii se uită ciudat la tine, pentru că dacă le ieși din tipar asta înseamnă până la urmă, că le accepți privirile idioate, nu? Hai să nu ne mai plângem, am fost destul de norocoși să ne găsim.

În seara asta, dragul meu Mizu, ești iubirea vieții mele! Da, da, daaa! În seara asta îți voi spune cât de mult te iubesc, cât de mult te ador, câte dușuri reci aș face cu tine, câte beri calde aș bea cu tine, câte drumuri aș traversa neregulamentar cu tine. M-aș uita în ochii tăi mai mult de treizeci și patru de secunde, ca să îți dai seama că în seara asta, eu- eu cea pe care ți-am prezentat-o și nu cea pe care ți-ai imaginat-o- sunt îndrăgostită de tine, așa de mult încât mi-aș face unghiile cu lac roz. Așa de tare încât voi încerca să nu mai urlu când văd colacul de la toaletă ridicat. În seara asta nu voi crede că voi mai putea iubi pe altcineva.

Încă mai am pizza într-o pungă, de când n-am reușit să-mi termin porția.

Dar plouaaa! Începuse să plouă al naibii de frumos! Cum să mănânci pizza ca ultimii cocalari când plouă și bate vântul? Așa de tare, încât au început să cadă ghivece cu flori, îți zic eu continuând să te țin de mână, trăgându-te în fugă, după mine.

Măcar voi mai călca pe pământ, chiar aici, în București.

Vine toamna... zici tu.

Da, vine Eminescu, vine poezia!

Tu râzi, tu tot timpul râzi dacă îți zic eu să râzi. Așa e la început, așa îmi zicea bunică-mea, mai apoi maică-mea, mai apoi așteptam să o aud și pe soră-mea, dar ea a fost mai deșteaptă, s-a tirat. S-a prefăcut vreo doi ani că merge la facultate, după care, rând pe rând s-au șters amintirile cu ea. Nu știu dacă îmi va spune vreodată să nu-mi mai fac vise frumoase, noi, femeile din familia asta, nu mai știm să îmbătrânim alături de ai noștri, ne plictisim repede. Mi-ar spune să-mi bag Deftones la căști o săptămână întreagă, am să văd că am să mă satur de ei până peste cap. N-aș crede-o, în cele din urmă vor mai scoate ei un album nou, în cele din urmă tot pe ei îi voi asculta, cu muzică nouă, dar tot făcută de ei, cântată de ei!

Probabil că mi-ar spune de povestea dintre mamaie și tataie, cum și-a făcut bătrâna bagajele și a plecat înapoi la casa ei, sătulă de promisiuni și emisiuni stupide în fiecare seară. Probabil că aș întreba-o dacă nu cumva povestea a fost invers, că nu cumva tataie s-a tirat la casa lui, sătul de reproșuri și promisiuni că or să o mai facă și ei o dată pe săptămână, după ce se termină slujba de duminică.