Prolog

32 1 2
                                    

Dur. Rece. Nemilos. Lipsit de scrupule. Acești termeni îl caracterizau pe tatăl meu, Michael Lazarov. Acesta a fost cel mai cunoscut criminal din întreaga Europă, însă eu, fiica lui, am rămas în umbră și am învățat de la el absolut tot ce era de știut. De la a lupta corp la corp, până la a trage cu diverse arme, mai ales pistoale. Mă puteam lăuda că eram cel mai mare pistolar, după tragicul deces al tatălui meu. Acesta a murit de "inimă rea", suferind un brusc atac de cord.
Eu, Luana Helena Lazarov, mi-am luat un pseudonim: Helen Montgomery. Însă, rădăcinile trecutului mă urmăresc încontinuu... doar pentru că tatăl meu a fost un criminal în serie și a reușit să mă îndoctrineze în așa fel încât să fiu ca el.
Experiența și trăirile m-au făcut să realizez cum este viața, de fapt. Odată cu moartea subită a tatei, despre care cred că a fost crimă, nu am mai avut pace. Sufletul meu a fost răvășit de ghearele mâniei. M-am jurat că nu o să am pace până nu o să omor persoana care mi-a otrăvit tatăl cu arsen.
Și mi-am împlinit acest jurământ. Cum? Foarte simplu...
*27 mai 1996*
Stăteam la mormântul tatei și mă holbam la piatra lui funerară. 27 Mai 1995, ziua în care el a decedat subit.
A trecut un an, iar eu stăteam să-mi pun planul cap la cap. Am descoperit că ultima persoană pe care a văzut-o tata a fost, surprinzător, Petro Vegazzi, partenerul său de afaceri din Italia. Îmi concepusem foarte bine planul.
– Tată, sper că o să fii mândru de mine. șoptesc, lăsând în urma mea un trandafir alb și o carte de joc: dama de pică.
***

Petro Vegrazzi era persoana care mi-a ucis tatăl. A folosit ceanură sau arsen. Am de gând să mă răzbun.
Ajunsă la el acasă, cel mai mare burlac al Italiei, i-am intrat in gratii. Profitând de faptul că el se afla sub influența băuturilor alcoolice, i-am pus somnifere în băutură. Fără să suspecteze ceva, acesta dă pe gât paharul cu tărie. După maxim 3 minute, acesta cade lat. Zâmbind ca un copil când vede dulciuri, îl târăsc și îl leg de un scaun.
După o oră și ceva, acesta se trezește, având un căluș improvizat în gură. Aud un murmur și, făcând pe proasta, îl întreb:
-- Ce ai spus? Nu te-a învățat doamna Vegrazzi că nu este frumos să vorbești cu gura plină? rânjesc când îi observ privirea speriată.
Gândindu-mă de mai multe ori, îi dau jos Călușul de la gură:
-- Cine ești tu, fetișcană? zise Petro Vegrazzi cu vocea tremurândă.
-- Eu sunt dama de pică, cea care îți va aduce ție moartea. spun, râzând ca o nebună. Asta este pentru că mi-ai ucis preaiubitul meu tată: îl văd că face ochii mari și că îmi observă privirea acea glacială pe care am moștenit-o de la tatăl meu, însă nu apucă să spună vreun cuvânt, căci îmi concentrez toată forța necesară și-i trag un pumn zdravăn.
– Nenoro...
– Na, na, na... nu te-a învățat Mămicuța că nu e frumos să înjuri o domnișoară? spun ironic, zâmbind, în timp ce iau un cuțit de pe masă și-l duc ușor spre buze.
Cu o mișcare fermă, îi străpung cuțitul prin inimă și măduva spinării. Șiroaie de sânge curg din rana provocată de mine. Cu o mișcare smucită, îi scot inima din piept. Mușchii acesteia încă se contractau, fiindcă inima continuă să bată, chiar dacă a fost scoasă din corp, pentru puțin timp, însă. Pun inima lui într-o valiză, dar nu înainte de a scoate elementul principal: benzina. Torn benzină pe cadavru și orice lucru care ar putea fi o dovadă incriminatorie, însă nu înainte de a oferi în batjocură un cadou: o carte de joc; dama de pică.
***
Prima mea crimă a fost pe de parte cea mai plăcută amintire, căci din ea am învățat cum să scap de dovezi, cum să scufund "trofeele" în nitrogen lichid, ca apoi să le fac praf cu ciocanul. Îmi dădea o senzație de superioritate. Crimele au devenit pentru mine precum ciocolata pentru unele fete: o plăcere nevinovată, o dependență de care nu mă pot lăsa.
Eu sunt Helen Montgomery și acesta este filmul vieții mele: Crimele mele, ale damei de pică mă marchează și mă încântă zilnic.

Ucigașa damă de picăUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum