O SIMPLA MEMORIE DESPRE SENTIMENTE

E drama sa speri ca nu se va-ntampla

Si chiar nu mai pot...La dracu'!Am obosit sa mai lupt...Asta spuneam mereu cand simteam ca cineva ma raneste.Odata ce o facea, simteam ca lumea mea nu mai exista.Ma inchideam in mine si refuzam sa spun cuiva ceea ce simt.

Era o zi speciala pentru mine, era 8Martie.Si asteptam cu nerabdare sa le ofer cadouri celo dragi.Una din cele mai importante persoane din viata mea era o batranica care m-a crescut si m-a invatat sa fiu buna, ceea ce parintii mei nu au facut.Eram dispusa sa fac orice pentru ea.Venind de la scoala, spre seara( avand ore dupa-amiaza) i-am spus Domnului Sofer ca de data aceasta destinatia este alta. El mi-a zambit prietanos si a oprit in fata curtii ei(ea era Tanti-Ela asa cum ii spuneam eu de cand eram foarte mica).Cobor, privesc in lung spre casa ei, iar fata mea prinde o expresie pe care nu o mai avusesem de multa vreme, era un zambet.Bat la usa, astept putin pana sa deschida usa, dar cand o face imi transmite un semnal prin intermediul buzelor.Imi zambea si ea era fericita si asta ma bucura si mai tare.Ma pofteste inauntru, imi saruta fruntea si imi spune ca i-a fost dor de mine.Iau loc pe fotoliul pe care il ocup mereu cand merg la ea si incepem sa dicutam.Ochii mei cautau ceva, era o cana, dar nu orice cana. Era o cana speciala pe care i-o daruiesem de Craciun in semn de binecuvantare.Privesc in jur, nu vad nimic.Mai privesc inca odata si o zaresc undeva sus pe un raft.Cu toate ca fata mea nu voia sa o arate, inima mea totusi zambea.Toata fericirea mi-a fost spulberata de doua cuvinte ,,Sunt bolnava!''-in rest nu am mai auzit nimic.Eram nedumerita si imi parea rau.O lacrima se scurge printre genele mele lungi ...ma durea.Nu puteam sa ma opresc cu toate ca am incercat.Era imposibil.Numaram in gand toate clipele frumoase pe care le-am avut impreuna cu ea si asta ma facea sa imi exteriorizez sentimentele si mai mult.Si ea plangea si imi spunea din nou:,,Un copil bun cu o inima mare si cu o educatie buna data de la parinti..''-eu nu eram de acord cu ceea ce spunea ea despre parintii mei.Nu ei m-au educat, viata a facut-o.

Ma ridic de pe fotoliu, o imbratisez si imi iau la revedere inca cu lacrimi in ochi.Nu ma puteam opri. Ma indreptam spre casa, dar inca nu puteam uita acele cuvinte(,,Sunt bolnava!'').Ma durea sa ma gandesc la ele si la faptul ca ea nu ar mai exista,ca nu as mai putea sa-i spun ce ma doare, ca nu i-as mai vedea chipul care de multe ori ma facea sa merg inainte.

Ajung acasa si sunt intampinata frumos de ai mei.Ma duc la mama si ii dau cadoul --se bucura.Ne asezam la masa si brusc cad pe ganduri, ma gandesc din nou la ea, iar o lacrima se strecoara pe obrazul meu.Ma feream de ai mei, nu voiam sa le arat ca plang asa ca alerg spre baie si incep sa-mi sterg ochii cu hartie idienica, fiindca altceva nu mai aveam la indemana.In momentul de fata nimeni nu m-ar fi putut intelege,asa ca ma indrept spre camera, inchid becul si ma trantesc in pat.Cand simt ca nimic nu m-ar mai poatea salva din propriu-mi intuneric, ascult muzica.De data asta n-a functionat si am hotarat sa-mi spun oful celor patru pereti albi ce mereu m-au ascultat, fara sa-mi reproseze ceva si sa ma faca sa ma simt mai rau.Am incercat ca de obicei, dar n-a mers.Totul era diferit in acea seara.Lacrimile varsate ma scurgeau de puteri si ma faceau vulnerabila.Perna era uda,iar psihicul meu era la pamant, nu mai rezistam.Incet, somnul a pus stapanire pe mine, iar dimineata ce urma aducea o noaua provocare.In acea zi la scoala a trebuit sa-mi scot din maneca (ca in fiecare zi, ce-i drept)masca aceea ce ascundea dupa, un suflet trista si taios, plin de dureri peste care e greu sa treci.Asta ee...Sufeream!Sufeream in tacere...