Remembering Sunday

i think i'll go home now

Luând o ultimă gură din berea pe care de abia a început-o, Derek lăsă banii pe tejghea, ridicându-se apoi cât de repede putu de pe taburetul pe care a stat timp de două ore. Pe cana sa rămaseră imprimate urmele buzelor lui. Se opri pentru o clipă cu chipurile curioase ale clienților ațintite asupra sa, încercând să se decidă dacă ar fi mai bine să alerge, sau să-și consume banii de mâncare pe un taxiu. Pătrunse încă o dată cu privirea fereastra, pentru a observa cum ploaia devenea din ce în ce mai torențială. Înainte să împingă ușa cu putere, Derek își trase peste cap gluga cea neagră. 

 Ieșind afară din local, ochi albaștri priveau scena speriați. Orașul era protejat de o manta groasă și albă, prin care bărbatul nu putea vedea nimic. Picăturile reci de ploaie despicau ceața în două, încercând să-și croiască drum către pământul umed, acolo unde aveau să se crape și să dispară în neant. Gerul, liniștea și noaptea erau albe. Singură, zăpada părea că-și pierdea ceva din culoarea ei obișnuită, recunoscută fiind doar de discreția cu care scârțâia sub picioarele trecătorilor. Acea furtună de primăvară avea să transforme zăpada în nămol, se gândi Derek, oftând. Vântul bătea cu putere în fața băiatului, părul castaniu fluturând încet.

Cu degete tremurânde, bărbatul își scoase telefonul din buzunarul mic al paltonului, apelând un taxi. Știa că numai acesta-l putea duce în aceste momente, în locul unde totul a început. Și atunci a fost o asemenea vreme. Cerul plângea, iar zăpada se lipea de tălpile pantofilor. Străzile erau goale, pentru că oamenii normali își petreceau nopțile în case, strângând ultimele decorațiuni de iarnă la focul cald al sobei, unde nu riscau să înghețe de frig. Derek simțea nevoia să respire. Apelurile sufocante ale mamei sale, în care-l acuza de problemele generale ale familiei, îl făceau să se sufoce, să dorească să caute ajutor și liniște. 

Mergând lent pe trotuarele înghețate, Derek se îndrepta spre farul care, odată, obișnuia să îndrume vasele pentru a ajunge bine-mersi pe timp de vreme urâtă. Totuși, reflectorul se stinse, la fel cum fluturele își închide aripile colorate, în timp ce soarele moare sub cerul pastelat. 

Acolo o întâlnise. Amelia era la fel de frumoasă precum Luna, mai strălucitoare decât cerul înstelat și mai rece decât pământul umed după ploaie. Totuși, mintea-i era plină de gânduri întuntunecate. Adevărul era că ea suferea din dragoste. Fostul prieten al fetei murise din cauza unui atac de epilepise, care i-a fost mortal. În capul Ameliei, lucrurile stăteau în felul următor: băiatul nu și-a ținut promisiunea de a rămâne cu ea până la adânci bătrâneți, iar ea nu a putut să-l salveze de la moarte. Așa că, decizia ei era ca, dacă nu putea fi alături de el pe Pământ, s-o facă în ceruri. 

Când Amelia voia să se arunce în fața unei mașini pentru a scăpa de viața ei, pe care, o numea „mizerabilă”,  Derek trecu în acel moment pe lângă ea. Era întuneric pe stradă, iar hainele negre pe care fata le purta de abia o făceau vizibilă. Se ciocniseră unul de altul, dar nu și-au vorbit. El înainta, bucurându-se de aerul pe care avea ocazia să-l respire, iar ea, plângând, punându-și aceleași și aceleași întrebări. 

În jur se lasă o liniște mormântală. 

În ochii senini ai băiatului se contură o persoană tristă, o umbră confuză ce-și căuta locul în noaptea tăcută. Îi văzu trupul tremurând ușor, de fiecare dată când o briză rătăcitoare o lovea, iar Derek nu se gândi mult. Își dădu jos jacheta călduroasă și își ridică brațele, pentru a o înveli cu aceasta pe fata fragilă, aflată singură în mijlocul drumului. Însă gestul lui nu apucă să ajungă la final, căci picioarele Ameliei o luaseră la goană.

Atunci, bărbatul nu se gândea la însemnătatea acestui gest, ba chiar îi veni în minte ideea că femeia era pur și simplu nebună. Însă Amelia, mai presus de toate, nu putea fi numită așa. De fiecare dată când scena i se schiță din nou pe retină, sub forma mai multor imagini sumbre atârnând pe o peliculă, bărbatul se mustră mai aspru. În realitate, fata se simțea captivă într-o colivie, ca o pasăre ce a uitat să mai zboare. Ce rost avea să-ți trăiești viața, fără unicul lucru pentru care ai fost creat? Iar în cazul nostru, iubirea. Hrana aromată ce sufletul tău o mestecă atât timp cât plămânii îți oxigenează creierul. Însă pentru ea, prânzul s-a terminat. O dată cu moartea iubitului său, acest sentiment începu să-i sfâșie parcă lent și dureros carnea de pe oase, aducându-i lacrimile. Singură. Acesta era cuvântul cheie, cel ce-o devora încet. Moartea nu-l lumina, iar Iadul părea prea înfricoșat de acesta. Și ea trebuia să-l înfrunte de la o vârstă atât de fragedă...

 Amelia se afla în mijlocul străzii Emery ST3, construită de-a lungul podului ce trecea peste unul dintre cele mai frumoase lacuri din oraș. Pe atunci însă, acesta era înghețat. La fel ca și corpul fetei. Auzi zgomotul unei mașini venind în trombă și farurile acesteia luminându-i corpul palid. Avea obrajii fierbinți din cauza lacrimilor sărate. Îi era frică, într-adevăr. Dar gândul că l-ar putea reîntâlni, că i-ar putea simți sărutările calde marcându-i segmente de piele, mâinile fine jucându-i-se prin păr, respirația lui rostogolindu-se în josul gâtului ei... s-au iubit. Însă vocea răgușită i se frânge, iubitul îi dă drumul la mână, zâmbetul i se șterge și după Amelia se trezea de obicei într-un pat rece, cu inima urlând de dorul său. O fac pentru tine, spuse aceasta odată ce auzi zgomotul claxonului la mai puțin de câțiva metri de aceasta.

Derek închise ochii, ca mai apoi să simtă o durere cumplită... și nimic. Amelia, prăbușită acum pe cealaltă parte a străzi, dar în viața, avea ochii larg deschiși. Aude un zgomot de ușă trântită și un șofer alarmat strigând la bărbatul întins pe jos să se trezească. El tocmai... o salvase?

Urmărise cum o ambulanță apăru la locul accidentului și luă cele două trupuri. Fata părea încă conștientă, luptându-se cu demonii care o țineau în viață. Dorința ei de a muri era mult prea mare, apăsându-i sufletul cu putere. Atunci când auzise că trupul aproape neînsuflețit al lui Derek, are nevoie de o inimă, acceptă cu multă plăcere să i-o dăruiască. După ce se făcuseră teste de sânge și de compatibilitate, transplantul a fost un succes, iar Amelia se duse în ceruri, așa cum și-a dorit. 

Se spune că atunci când se fac transplante de inimă, noul posesor preia din sentimentele celui vechi. Derek credea că toată chestia asta e o mare prostie, pentru că, în opinia lui, emoțiile și ceea ce simțim sunt niște reacții chimice, în cea mai mare parte produse de către creier. Oamenii nu simt, doar își imaginează că o fac. 

Revenind la realitate din cauza unei gropi în care taxi-ul tocmai a intrat, Derek privi absent pe fereastră, observând că se apropie de far. În ultima perioadă, băiatul intră într-o depresie groaznică. Nu știa dacă din cauza acuzațiilor făcute de mama lui asupra sa, a ajuns să fie atât de deprimat sau din cauza teoriei stupide în care el preia sentimentele Ameliei. 

Poate că sufletul fetei încă nu era împăcat, deoarece cea mai importantă parte din ea încă se afla în Iad, în corpul slab al unui băiat cu păr castaniu și ochi albaștri. Poate că Derek nu avea să știe nici până în acest moment că fata de șaptesprezece ani i-a dăruit inima pentru a trăi, dacă nu citea în ziare și dacă nu auzea la știri. Pentru mai multe săptămâni, acesta a fost subiectul principal, mass-media monitorizând starea băiatului. Toată lumea auzise cum că, într-o anumită duminică, o fată blondă își dădu inima pentru a salva altă persoană. 

Dar oamenii au uitat. Au trecut zile bune în care nu s-a mai auzit nimic despre cei doi. Acest lucru lua multă greutate de pe umerii lui Derek, dar tot era trist. Simțea în interiorul său că Amelia nu era fericită, chiar dacă, probabil, veghea deasupra lui în acest moment, alături de prietenul ei. Nu a apucat s-o cunoască, dar simțea că acum era momentul oportun pentru a o face. 

Taxi-ul opri brusc, șoferul anunțând faptul că a ajuns la destinație. Derek îi plăti, ieșind rapid din mașină, direct în ploaie. Până și cerul plângea în asemenea momente, deoarece știa că mai are să piardă un înger. Cu pași mari și apăsați, băiatul se îndreptă spre marginea podului. Se așeză pe balustradă, uitându-se un pic speriat la valurile ce se spărgeau agitate de stânci. Știa că, probabil, corpu-i va ajunge să rămână uitat între acele pietre ascuțite. 

Luă o gură de aer, iar înainte de a se arunca, șopti:

― Cred că mă voi duce acasă, acum. 

n/a: acest one-shot a fost scris în colaborare cu Krantzzy, căreia îi mulțumesc nespus de mult. sper că v-a plăcut. yeah.