Ceea ce o sa spun nu o sa aibă sens, dar o să sune bine.
De sub mantia roșie de catifea ai scos fără vreo reținere creanga îmbogățită cu aurul unei prietenii sacre. Ochii tai, plăpânzi și plini de remușcări m-au privit adânc ceea ce m-a făcut sa mă întreb dacă era bine că te rugam să mă ajuți. Totuși, chiar dacă te îndemnam la păcat mă urmai dezorientat și pașii tai tăcuți prefăceau pulberi mici de particule de praf ce pluteau in camera luminata de razele incandescente ale soarelui. Când am ajuns la locul in care am prins viața era prea târziu. Nu ți-ai dat seama ca totul fusese doar un joc de al meu ca sa te am mai aproape și ca prim urmare tot ceea ce am încercat sa fac a dat greș. Am decăzut și totuși mă prindeai de la spate cu ale tale mâini reci ce aveau pe ele zgârieturile primei iubirii. Luptai ca sa mă readuci pe pământ, dar chestiunea asta nu ținea de tine. Cafeniu din ochii tai era inundat de marea care o uram cel mai mult. Suferința mă făcea sa par și mai slab decât sunt. In fata ta, precum un împărat stătea copacul falnic și înalt, cu crengile plecate înspre nord, acele era locul unde ne-am cunoscut și locașul nostru secret unde îmi cântai balade de iubire. Banca dispăruse și eu mă afundăm mai tare in întuneric. Nu era altceva in jur și mă speriasem. Eram încolțit din ce in ce mai tare de regrete. Fata ți se usca precum nisipul. Valurile te inundau și păsările își pierdu glasul la uzul vocii tale. Voiai sa mă aperi de nimicul care mă acapara.
,,te rog nu plânge'' ai spus, iară seu privindu-te si ore in șir dacă puteam ți-am luat mâinile din jurul meu. Copacul căzu și tu ai fost luat de brize.
E prea târziu sa îmi para rău sau sa te caut. Așa ca îmi iau adio de la tine impacat cu gândul ca îmi este mai bine. Adio și iar adio, povățuitor al poeților.
