Claire asasina

Capitolul 1

Trecuseră două săptămâni de când Claire primise scrisoarea care îi schimbase cursul vieţii.

Hârtiile acelea îngălbenite care o alcătuiau, îi dăduseră lumea peste cap. Tot ce trăise până la vârsta de şaptesprezece ani se dovedise a fi minciună.

Unchiul ei, un bărbat de patruzeci şi patru de ani care pentru ea reprezenta familia ei, a hotărât că cel mai bun cadou, pentru împlinirea celor şaptesprezece ani de viaţa ai feţei, ar fi o scrisoare de 4 pagini care să contureze adevărul pe care el i l-a ascuns în tot acel timp.

Două săptămâni după ce a deschis "scrisoarea blestemată", aşa cum o numea, fata nu a ieşit din camera ei în care stătea încuiată cu cheia.  Unchiul ei nici nu a încercat să bată la uşă, pentru că o cunoştea foarte bine pe Claire, el a crescut-o de la două luni de viaţă, el a creat-o aşa. Dacă era supărată, se încuia în cameră şi nu vorbea cu nimeni. Avea nevoie să îşi revină.

Poate că de data asta nici măcar nu era supărată, ci era mai degrabă confuză. Era trezită dintr-un vis clădit pe minciună şi simţea că nimic din ce ştia nu îi mai aparţinea. Se simţea intrusa în propria viaţă.

Gândurile ei erau ca nişte ropote de ploaie intensă. Abia putea să reflecteze asupra întrebărilor care o năpădeau într-un moment, că şi erau repede înlocuite de altele mai profunde. Cum a putut să îi ascundă singurul om cu care a crescut, singurul om pe care l-a cunoscut şi singura ei rudă rămasă în viata- aşa cum se intitula el, atâta timp originile ei?

Când la patru ani l-a întrebat de ce are acea cicatrice urâtă lângă coaste, în partea stângă, Dean i-a spus că avusese un accident când era mică.

Doi ani mai târziu, când îi spusese că şi-ar dori o soră sau un frate, să aibă o persoană cu care să-şi petreacă timpul în lipsa lui, el i-a spus că acest lucru nu poate fi posibil pentru că părinţii ei nu mai sunt pe pământ şi nu e este posibil ca ea să aibă vreodată fraţi. I-a spus că cei doi au luptat apărând ţară şi au fost ambii răpuşi de sabie. Îi crease o impresie că părinţii ei erau eroi. Mai mult, îi spusese că el e singura ei rudă rămasă în viaţă, însă niciodată nu i-a spus dacă e fratele mamei sau tatălui ei. Fata primea răspunsurile ca atare şi nu mai insistă pe subiect, mai ales când îl vedea că se întristează când vorbeşte despre asta.

Când a deschis scrisoarea care substituia cadoul de aniversare, Claire a rămas înmărmurită. Era sigură că e o glumă, dar privirea lui Dean era prea profundă şi serioasă ca să o susţină. Nu a ştiut cum să reacţioneze.

S-a încuiat în cameră şi a citit fiecare rând cu atenţie. Nu era scrisă cu regret, nu era scrisă că o poveste, erau date reale aşternute pe hârtie. Îi era greu să creadă ce arăta scrisul unchiului ei.

Cel mai mult o întrista că Dean nu era unchiul ei. Încerca să înţeleagă de ce i-a făcut asta şi de ce i-a spus acum lucrurile astea care o lăsau fără rădăcini.

Ce ştia ea despre familia ei adevărată era o născocire, dar nici să se bucure că ei sunt în viaţă nu putea, pentru că noua informaţie era mai înfiorătoare decât faptul că ştia că ei erau morţi. Familia ei a despărţit-o la două luni de la naştere de fratele ei siamez şi a trimis-o în grija unei slujnice care s-a dovedit a fi soţia lui Dean.

Cum să înţeleagă că mama ei a alungat-o şi l-a păstrat pe fratele ei doar pentru a continua pe parte masculină dinastia. Şi cum să înţeleagă că tatăl ei nu a crezut-o pe mama ei că are siamezi şi a crezut că sunt monştrii?

Mintea ei era ameţită, nu ştia cum să răspundă, cum să reacţioneze şi cum să trateze noile informaţii.

Când oglinda îi arătă cearcănele şi lipsa de vlagă pe care noile veşti i le aşternuse pe chip, ea o sparse, iar mai târziu, adunând cioburile se tăiase şi patase cu sânge cele 4 pagini pe care le ţinea cu ea.