𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.4 Micul străin

        Ochii îmi erau pregătiți pentru atacul suprem al spaimei. Îi căscasem atât de mult, încât simțeam mângâierea rege a aerului învăluindu-mi orbitele.
Așteptam să mă lovesc cu privirea de ceva înspăimântor, să simt cum corpul îmi îngheață, dar nu am reușit decât să dau de o uimire intensă. Toată închipurea mea fantastică a unui monstru hidos se transformase într-o pură imagine reală. Ființa care oprise  jocul pașilor noștrii de călători, nu era altceva decât un suflet omenesc, un copil.

       M-am apropiat câțiva pași. Eram curioasă și totodată nu înțelegeam de ce un copil se afla într-un astfel de loc, o pădure care ar fi putut băga în sperieți și cel mai curajos om. Aveam întrebări fără număr în minte și nu puteam să nu observ că înfățișarea lui îmi era atât de cunoscută.
   
        Era prăbușit la pământ lângă un trunchi gros de copac. Umbre negricioase de crengi se proiectaseră peste el și îl pictaseră cu formele lor ciudate. Era împânzit de inconștiență și totuși chipul îi vorbea sub expresia de spaimă, ce domina blocată, în poziția micilor sale sprâncene. Toată înfățișarea sa inocentă era zgâriată și pătată cicatrici adânci și vânătăi, ce-i acoperiseră pielea pe sub hainele zdrențuite.

       Imaginea din fața mea devenise tot mai dureroasă, odată ce pașii m-au dus lângă corpul acelui micuț înger.
Mi-am ațintiți ochii curioși spre el.
Uitasem de domul Lister, de stăpâna mea și de tot ce era în jur, căci privirea mi se tulburase inundată de milă. Suflarea mă părăsise. Mi-am simțit corpul prăbușindu-se la pământ, arzându-mi în focul mistuitor al inimii.
Un strop de compasiune s-a surs atunci, agale pe chipul meu răpus, iar când mă pregăteam să ard lângă sufletul, care îmi părea atât de important, m-am stins în privirea înspăimântată a ochilor lui îngerești.

      Focul a dispărut din corpul meu și suflarea mi s-a reîntors accelerată, când  am analizat acele două mărgele de un albastru pal, privindu-mă cu spaimă. Erau ascunse pe sub câteva șuvițe ciufulite, dar le puteam citi atât de bine frica. Împinsă de gândurile mele profunde am încercat să îl ating, să îl liniștesc, dar înainte să pot face ceva, s-a retras mai mult spre trunchiul copacului.
     
      — V-ați îndrăgostit de el? am auzit chicotul domului Lister răsunând.

      Mi-am întors capul spre el, parcă scoasă dintr-o altă lume. Pentru prima dată de când îl întâlnisem, domul Lister era amuzat. Puteam spune că era o noutate să văd asta. Eram enervantă însă de râsul lui înfundat, iar oricât aș fi vrut să nu arăt asta nu puteam.

     — E doar un copil, domnule Lister, i-am răspuns, mascându-mi iritarea.

     Când mi-am reîntors apoi privirea, băiatul dispăruse. Am rămas o clipă împietrită și confuză în fața copacului.
Aveam sute de întrebări pentru cea ce aiba se întâmplase. Voiam să îl cunosc, cum ochii mei l-au recunoscut  din primul moment, voiam să mă sufund în acea frică a lui și să descopăr de ce îmi era atât de cunoscut, voiam să știu cine era, dar el a vrut doar să scape din dominația curiozității mele și să plece cât mai repede, trumatizat de probabil misterioasa lui poveste. În căutarea privirii mele l-am găsit la distanță depărtându-se.