După ce te-am pierdut

PREFAȚĂ

    Locurile întunecate i se păreau Alessiei destul de imprevizibile, dar nu îi era frica de ele. Se avânta de cele mai multe ori fără să îi pese că este în pericol. O simpatizam și îi apreciam curajul care o conducea spre păcate. N-am să mint o și uram, mă lăsa să-i pătrund în minte și cu toate astea nu ajungeam sa o cunosc mai deloc. Nu știam cum să-mi măsor pașii și îmi era frica sa o descopăr. Tin minte și acum locul în care am cunoscut-o pe tânara misterioasa, care avea mai târziu sa-și pună amprenta pe toate existenta mea de atunci și pâna acum.

    Ne-am întâlnit într-o cafenea veche ce avea în interiorul ei un tapet floral pătat de urme ale timpului și al iubirilor nevinovate. Era ca un local pentru destăinuri cu cafele mult prea amare. Lumina abia reusea să pătrundă prin obloanele micuțe îmbracate de draperiile de un maro șters. Mesele erau mai mereu goale, și tot ce puteai sa vezi era câte un cuplu drăguț sau câte un tânăr care părea să fie măcinat de prea multe la vârsta fragedă pe care o avea.Aveau o forma ciudată pot spune și erau scrijelite cu inițiale semn că oamenii voiau să-și marcheze teritoriul cumva, sau cel puțin asta voiam să cred.

    Îmi plăcea să analizez încăperea aia. Era prea mică pentru evenimente, dar mi se părea ideală pentru discuții intime, sau în cazul meu pentru adunarea gândurilor de peste zi.

    Sincer să fiu, treceam destul de des pe acolo pentru că mă simțeam de multe ori în siguranță. Probabil vă întrebați cum locul ăla aproape părăsit facea asta, însă acolo eram doar eu cu gândurile mele, și de cele mai multe ori savurând o cafea cu prea mult zahăr și citind o carte proastă cumpărată de la o un impatimit de cărți vechi. Îmi plăcea să citesc, adesea mă delectam cu romane de prost gust doar să râmân prins în realitate,iar în zilele bune îmi alegeam cărți care se desprindeau cu totul de ea.

    De fiecare dată când puneam mâna pe un chilipir mă îndreptam către cafeneaua care pe atunci purta numele de "Story Cafe". Și după cum îi spune numele în interiorul ei au avut loc multe povești, altele poate doar s-au depănat, iar altele s-au continuat în afara ei.

   S-au schimbat foarte multe de când am fost ulima dată acolo.După cele întâmplate cu Alessia nu am mai pășit luni în șir sperând că asta va ajuta. Totul era mult mai colorat, pe fundal se auzea o muzica zgomotoasă care nu te lăsa să-ți auzi gândurile, tapetul vechi dispăruse și a fost înlocuit de un unul albastru marin fără un model anume, iar lumina era într-adevăr mult prea puternică. Nu știu dacă din cauza acestor lucruri mă simțeam incomod sau era doar vina femeii pe care am cunoscut-o aici în urma cu 50 ani.

    Prima dată când am pătruns în această bodegă aveam în jur de 18 ani și eram matur din punct de vedere fizic dacă se poate spune așa, dar eram pierdut din punct de vedere mental. Nu mă regăseam pe mine și nici cărțile cele mai bune nu mă puteau ajuta. Eram un tânăr introvertit cu prea multe lucruri de spus, dar care s-a închis într-o bulă a singurătății și nu a lăsat pe nimeni să pătrundă în ea. Eram în ultimul an de liceu și aveam un plan pentru cele ce vor urma.Aveam în gând să urmez jurnalismul în ideea că voi deveni cel mai bun redactor, de la mine din oraș cel puțin. Pentru a trece peste bac și admitere, nu vă voi minți, nu am muncit prea mult, tot ce am făcut a fost să citesc cu o seară înainte de examene, notițe din anii trecuți.Nu sunt mândru de mine, însă am promis că odată ajuns la universitate chiar îmi voi da interesul.

    Dacă îmi aduc bine aminte ,înaintea examenelor și chiar după ele am vizitat cafeneaua de care v-am tot vorbit. Mă ajuta într-adevăr să-mi așez gândurile.Veneam de cele mai multe ori singur, așteptând parcă ceva, de care am fost conștient abia mai târziu, mai exact 2 ani mai târziu.

    Provin dintr-o familie, în care eu sunt singurul copil și vă dați seama cât de mari au fost așteptările.Ai mei aveau o fermă la țară la care mergeam ori de câte ori simțeam că am nevoie de insirație.Nu cred că v-am spus, dar talentul scriitoricesc îl aveam implantat în mine de la vârsta de 10 ani, când eram foarte apreciat la școală pentru compunerile mele pompoase, pline cu metafore.Au trecut mulți ani de atunci, iar prioritățile s-au schimbat odată cu trecerea timpului, însă asta nu mă împiedică să mă declar mândru de reușitele mele, iar cea mai mare dintre ele a fost ea.

    Primăvara adormeam sub cireșii înfloriți de la ferma bunicilor mei.Aveau o livadă imensă,ce parcă lua viață când florile colorau atât de frumos peisajul.De multe ori mă ascundeam acolo cu câte o carte furată din biblioteca bunicului meu, de teamă ca ai mei să nu mă prindă și să mă oblige să fac teme.Mă regăseam acolo, șuieratul vântului și briza rece ce îmi îmbrățișa trupul în diminețile primăvăratice mă făceau să mă simt împlinit.De cele mai  multe ori mă imaginam eu în locul bunicilor mei, așteptând nepoții să mi se așeze în poală și să le povestesc nostalgic viața mea, atât de repede furată de timp.Așa s-a și întâmplat, în cele din urmă poveștile ce trebuiau spuse au fost trăite și cu ardoare,dar mai ales cu teamă,  încercam sa pocesc cuvintele,fixându-mi un punct inexistent în depărtare.Venise vorba să vorbesc despre ea, cea care mi-a fost bătaie a inimii, și fior ce-mi străbătea trupul de fiecare dată când o vedeam. Încheieturile îmi zvâcneau în lipsa ei și îmi doream cu ardoare ca degetele mei să se împletească cu ale ei, din nevoie de siguranță și completare.

   Așa că am povestit, am tras aer în piept cu ultimele puteri și mi-am făcut curaj să împărtășesc cu ei magia anilor petrecuți cu cea care mi-a fost sortită dinainte să ne fi născut.