Dragoste sub acoperire

C A P I T O L U L U N U

Capitolul I

Razele lunii pline se împrăştiau prin atmosferă într-o clipită. Timpul trecuse atât de repede încât nici nu realizasem când sosise noaptea. Trebuia să plec. Trebuia să mă grăbesc. Nu puteam rata sub nici o formă această misiune. Îmi aruncam privirea din nou şi din nou spre mica bucată de hârtie ce mi se afla în mână.

« transport – verificat ; armament – verificat ; element surpriză – De ce mi-ar trebui aşa ceva ? »

Ultima parte ar fi trebuit de mult ştearsă de pe listă, dar nu aveam timp de aşa ceva. Mă aştepta. Nu-l puteam dezamăgi. Mă mişcam dintr-o cameră în cealaltă, încercând să-mi amintesc de ce mai aveam nevoie.

Un sunet ce semăna cu un scurt beep ce se repeta se auzi dinspre dormitor. Începusem să devin din ce în ce mai frustrată deoarece rămâneam fără timp şi încă mai aveam o mulţime de lucruri de făcut.

- Ce vrei?! am răspuns ţâfnoasă apelului său.

- Eşti gata? mă întrebă de parcă nu mă aflam în mijlocul unei mini-crize de nervi. Trebuie să plecăm în curând!

- Imediat! Ai puţină răbdare! Crezi că unei fete îi ajung doar cinci, hai zece minute pentru a se pregăti?

- Haide, Lorelay! Grăbeşte-te! spuse încheind apelul.

M-am îmbrăcat repede şi deşi nu am stat foarte mult să-mi aleg ţinuta, nici nu trebuia să mă chinui prea mult având în vedere că întreaga mea garderobă era alcătuită numai din articole vestimentare negre, tot eram stresată. O pereche de colanţi, un tricou, un hanorac, bocancii şi mănuşile. Îmbrăcată fiind, am luat rucsacul cu toate cele necesare de pe canapea şi am ieşit din apartament, apelând singurul număr pe care îl ştiam pe de rost.

- Sunt gata. Unde ne întâlnim? am întrebat îndreptându-mă catre micuţa mea maşină, un Renault Clio de culoare roşie pe care îl primisem cadou acum câţiva ani. Nu era cine ştie ce, dar mă puteam descurca perfect cu ajutorul său.

- La intersecţia străzii Bleecker cu Laffayette. Grăbeşte-te! Ne pregătim să intrăm.

Pe moment nu am realizat că se referea la el ca la un „noi". Trebuia să fim doar noi doi! Ce se petrece? Am închis telefonul şi am apăsat pe acceleraţie. Împrejurimile păreau a se deforma din cauza vitezei. În câteva minute, am ajuns. L-am văzut stând lângă o altă persoană, un alt bărbat, mult mai înalt decât el şi puţin mai solid. Am deschis încet portiera, încercând să-mi fac o intrare de zile mari.

- Dave! am spus în momentul în care am ieşit din maşină. Ce se petrece? Ce-i cu toată graba asta?

Dave Nickholson. Un bărbat destul de bine-făcut, cu o înălţime de aproximativ 180 centimetri. Cu părul său brunet şi ochii de un albastru marin putea atrage privirile tuturor femeilor dintr-o încăpere. Dave era şi singurul care îndeplinea un rol foarte apropiat de cel al unui tată, pentru mine. Deşi era cu doar zece ani mai în vârstă decât mine, nu îl puteam vedea îndeplinind un alt rol.

- Eşti gata de misiune, prinţesă? mă întrebă rânjind. Îţi şterg eu imediat rânjetul ăla de pe faţă.

- Tu ce crezi? l-am întrebat apropriindu-mă din ce în ce mai mult de cei doi indivizi.

- El este Logan. spuse, făcând semn spre bărbatul blond de lângă el. El va fi partenerul tău pentru misiunea asta.

Imediat ce acele cuvinte au fost pronunţate, sunetul râsului meu se împrăştie împrejur.